„Dmitri Miticov“ e un pseudonim, se pare, care se poate sa fi speculat fascinatia existenta fata de noul cool basarabean in urma cu citiva ani si datorata unei pleiade de tineri talentati de peste Prut. Insa acum poezia semnata de Dmitri Miticov nu are nimic din atitudinea go east care, mai ales la poetii fara aderente reale in acea zona, nu facea decit sa exploateze pitorescul ei – or, poezia moderna declara ca vorbeste despre lucruri esentiale. Aceste lucruri esentiale s-au intors acum, in volumul Dmitri: uite viata, care explica, inca de la titlu, totul. „Dmitri“ renunta sa mai fie subiectul locutor al poeziei sale, renunta sa mai umple cu subiectivitatea lui pagina, preferind o pozitie secundara, de martor al unui spectacol, viata insasi, la care el nici nu participa. Pseudonimul folosit de autor capata o neasteptata functie poetica, nu prin indicatia unui „univers“ literar care sa ajute la conturarea unei identitati, ci prin impresia de personalitate vacanta si de travesti data de insasi folosirea unui pseudonim. Vorbind in numele altuia, poetul capata fie un imens spatiu de joc (pentru ca nu mai e raspunzator pentru nimic), fie o mare povara (pentru ca, in absenta unei identitati, el trebuie sa foloseasca limbajul nimanui). Se vede ca el alege a doua varianta, cea mai dificila, pentru ca spune, la un moment dat: „Sint subiectul care memoreaza/ Tot ce se intimpla cu mine/ ramine mult in urma mea“. Dar dificultatea abia incepe sa se arate, pentru ca perspectiva de spectator trebuie sa se imbine cu aceea de povestitor, iar „viata“ la care poetul pretinde ca nu ia parte devine cu necesitate materia unor povestiri depersonalizate, ce trebuie ferite sa cada in irelevanta.
Miticov vorbeste cu gura altuia
In Dmitri: uite viata e vorba despre moarte, mai exact despre moartea tatalui. Un discurs pseudonim despre ceva extrem de intim: iata cheia excelentei volumului de fata. Complexitatea lui este garantata de situatia de vorbire. Motivele pentru care marturisirea unor trairi extrem de personale se face in chip ascuns sint numeroase: evenimentele sint foarte vechi, asa incit rasunetul lor in constiinta este difuz, sau poate trauma este inca prezenta, dar a actionat prin suprimarea spontaneitatii, sau poate e vorba de un exces de discretie, mergind pina la autoanularea propriei subiectivitati. Oricum, e un cistig estetic remarcabil.
Miticov vorbeste, in poezia lui, cu gura altuia, adica se fereste de aproprierea limbajului sau de catre o voce prea puternica, prea frumoasa, prea elocventa. El povesteste experiente intime, moartea tatalui, in primul rind, cu o voce teribil depersonalizata, folosind o multime de subterfugii pentru a se elibera de presiunea de neevitat a patosului. Rama mai multor poeme este una abstracta, „stiintifica“, de laborator. In citeva rinduri poemul seamana cu un subiect de examen: „Analizati formele memoriei/ Enumerati aceste forme si prezentati criteriile de clasificare/ Exemplificati caracterul selectiv al memoriei“. Alteori el contine doar imagini, decupate abrupt, scoase din contextul lor, ba chiar „comentate“, pentru ca astfel temperatura lor afectiva sa coboare. Cele mai intime experiente sint segmentate, fracturate, transformate in flash-uri prea scurte ale memoriei: „Sa luam imaginea urmatoare:/ am cinci ani si stau cu tata pe malul unui lac/ Tata ma invata sa bag rima in cirlig si sa trag/ undita cind pluta zvicneste. Nu asa,/ acum au fost niste valuri, hai sa mai incercam/ E important de stiut ca pina la urma prind pestisorul/ si el se indoaie, argintiu, in lumina/ Eu sar de pe un picior pe altul si dau din miini“. Aceste imagini din trecut sint lipite de altele, prezente, care desemneaza nu atit revolta, cit o disperare dezabuzata, cu care nu ai ce sa faci: „Ce sa facem cu imaginea asta, sa facem un sul de hirtie/ creponata din care sa decupam fisii/ pe care le lipim prin toata casa, cu disperare/ Sa facem un neon care se aprinde foarte/ aproape de fetele noastre/ sau o bucata de catifea pe care o netezim/ usor cind am gasit-o in buzunar“. Imaginile din memorie sint urmate de o succesiune de imagini vagi, cu semnificatie goala: e un mod de a semnala ca memoria nu contine decit imagini, ca amintirea nu recupereaza nimic din trecutul pe care, presupus, il inmagazineaza. Imaginile uzurpa realitatea, ii submineaza consistenta, ca in cele citeva poeme denotative ale lui Miticov: „Apa cu detergent/ picura peste gradina cu dalii rosii/ Lumina bate in covor si covorul/ pare ca se misca“. Drama traita odata e urmata de o drama actuala, surda, care nu mai urca pina la pragul revoltei. Daca copilul Dmitri a trait, cindva, experienta mortii tatalui sau ca pe o fictiune nelinistitoare (de pilda in frumosul poem „Ariciul“), actualul Dmitri nu poate sa produca decit fictiuni in compensatie pentru aceasta absenta, imagini care nu-i aduc liniste si nu compenseaza, de fapt, nimic.
Un pariu etic
Poezia lui Miticov trebuie inteleasa si ca un pariu etic: a vorbi despre moartea tatalui intr-un mod public care sa nu o falsifice presupune o investitie personala considerabila. Produsul estetic, pe care noi, cititorii, il apreciem ulterior, e rezultatul unei deliberari anterioare si poarta cu sine urmele deliberarii, din acest motiv ajungem sa-i apreciem performanta. Rafinamentul acestei poezii elocvente, desi aproape mute, se datoreaza unui proces de constiinta pe care il actualizam noi insine in constiinta atunci cind ii „gustam“ versurile. Astfel, naratiunea din care poezia se alimenteaza, aceea a mortii tatalui, este cenzurata permanent, scoasa din regimul ei, impachetata intr-un discurs aseptic. Drama, moartea tatalui, a avut loc cu mult timp in urma, fapt care toceste sensibilitatea. Miticov face din aceasta tocire afectiva o alta drama, una de o subtilitate si caligrafie remarcabila, deoarece se petrece pe spatii foarte mici, in ungherul unui spatiu intim fotografiat sobru, care se stringe in sine in loc sa recurga la lacrimi, urlet sau invectiva.
Pe teritoriul poeziei dedicate tatalui disparut, Miticov se intilneste, din generatia tinara, cu Radu Vancu, de care difera insa in chip considerabil. Vancu se refugia in memorie ca intr-o biblioteca in care putea intilni, printre cartile maestrilor, o umbra iubita; Miticov foloseste limbajul tratatelor ca sa-si semnaleze divortul fata de orice realitate, traita sau imaginata. Citeva versuri, putin cam demonstrative, din Copiii viitorului, mi-au amintit de Sociu din Pavor nocturn. Altfel, poezia din Dmitri: uite viata e de o remarcabila originalitate, prelungind una dintre seriile cele mai valoroase din poezia tinara, cu poeti foarte diferiti in ciuda asemanarilor: de la Constantin Acosmei la T.S. Khasis, la V. Leac si, acum, Dmitri Miticov. Este vorba de poezia tacerii sau a vorbirii in dodii, a timiditatii si a pudorii colosale sau a nevrozei care ruineaza expresia, fibra bacoviana atit de productiva si, dupa cum se vede, de spectaculoasa in posteritate. E de vazut si de urmarit cit de productiva se va dovedi aceasta nevroza in continuare.
Dmitri Miticov, Dmitri: uite viata, colectia „Plantatii“, Casa de editura Max Blecher, 2012
Galerie foto
