Nu conteaza despre ce e romanul imens al lui Roberto Bolaño, Detectivii salbatici. Chiar nu conteaza. Asa cum, la citiva ani dupa ce am citit Nocturna in Chile sau O stea indepartata, nu le-as putea rezuma, insa as putea vorbi ore-ntregi despre ele (iar sezatoarea asta bolaniana mi-o pot imagina doar alaturi de Simona Sora si Marin Malaicu-Hondrari), tot asa, Detectivii salbatici mi se pare o carte nerezumabila.
Dar, cum rostul unei cronici de carte straina este, in primul rind, acela de a recomanda (sau nu), trebuie sa trec prin chinul respectiv. Cred ca, odata cu Detectivii salbatici, publicul elevat din Romania ar trebui sa intre intr-o noua etapa a relatiei sale cu unul dintre cei mai mari scriitori de limba spaniola ai ultimilor 30 de ani. Daca pina de curind traseul lui Bolaño putea fi asemanat cu al unui luptator de gherila, care-si face loc discret, dar sigur, in subsolurile literaturii, de ceva vreme a fost catapultat de-a dreptul in maelstromul bestseller-urilor literare: dupa ce Bolaño s-a „dat pe sub tejghea“, Picador books si-a sarbatorit 40 de ani de existenta cu o editie mass-market din Detectivii salbatici… e blestemul post-mortem al marilor scriitori – acela de a deveni autori fetis si obiecte de crima intelectuala in masa. As da si exemplul Lolitei, care i-a permis lui Nabokov sa traiasca la Montreux pina la moarte, dar care i s-a asezat ca o caita satanica asupra intregii opere: adevaratii cititori de Nabokov, adica cei care mai citesc si altceva, sint rari. Ca sa nu mai vorbesc despre cei care citesc Lolita asa cum trebuie.…
Experimentalistul Bolaño e un desenator feroce
Sa revenim insa la scriitorul chilian nascut in 1953 si maturizat in splendidul, straniul, crepuscularul Mexico City, unde familia sa se mutase in 1968. Intors in Chile in 1973 pentru a ajuta la infaptuirea a ceea ce credea ca va fi o revolutie socialista, a fost prins in viltoarea evenimentelor care au purtat numele de Pinochet pina la urma si arestat pentru o scurta perioada de timp.
S-a intors in Mexico City, a publicat doua volume de versuri, s-a drogat la greu, a baut mult, a vagabondat, a participat la cele mai ciudate miscari literare avangardiste, a avut joburile cele mai diverse, prin Franta si Spania (doua dintre ele fiind de spalator de vase si gunoier). A stiut intotdeauna ca va trai putin: ultimele bucati aparute, cit si masivul roman 2666 au fost scrise intr-un puseu de energie auto-indus: in ultimii ani de viata a avut primele semne, venite din partea tinerilor scriitori de limba spaniola, ca este considerat virful de lance al noii literaturi si ca, in cele din urma, va putea sa si traiasca din scris – daca nu el, macar familia pe care a lasat-o in urma.
Publicat in 1998 (2013, in Romania!!!!!), Detectivii salbatici isi trage sevele din acel Mexico City al anilor ’70, unde – si cind – Bolaño era un tinar poet inregimentat in cele mai ciudate cenacluri si avangarde (citindu-l, mi-a venit mereu in minte cenaclul lui Marius Ianus, de la Litere). Prima parte a romanului, cea confesiva, ii apartine naratorului-poet Juan Garcia Madero, un tinar de 17 ani care plonjeaza in lumea sub-lunara a „realistilor viscerali“ – un bildungsroman intelectual si erotic. Grupul este condus de doi poeti tineri, Arturo Belano si Ulises Lima – Lima este inspirat dintr-un personaj real, prieten al lui Bolaño, poetul Mario Santiago, iar la baza lui Belano sta, bineinteles, chiar Bolaño. Un univers saturat de literatura, ale carui personaje sint alter-ego-uri si variante ale personajelor reale din istoria literaturii sud-americane. O istorie alternativa a literaturii: cit de usor s-ar fi putut transforma aceasta carte intr-o simpla satira, intr-o joaca a clef! Ce o salveaza este faptul ca experimentalistul Bolaño e un desenator feroce. Are un simt al realului demn de cel mai pur scriitor realist (si, da, visceral over the top), sparge dialoguri interminabile sau monologuri care sar de la taxonomii literare duse in paralel cu cele sexuale, la descrieri si iluminari (epifanii?) demne de scriitori pe care in mod normal nu i-ai asocia. In alta ordine de idei, romanul lui Bolaño se citeste. Se citeste cu o placere pura, nemaculata, ca o carte de pe raftul de literatura comerciala. E aici o intreaga traditie sud-americana, in spatele acestui talent: amintiti-va doar de Bioy Casares. Bolaño reuseste sa scrie dumnezeieste, despre viata literara, pe un ton total neliterar.
Jurnal de formare si interviuri la persoana intii
Tinarul poet descrie cu acuitate viata aceea plina de ambitie, dorinta, violenta, plictiseala, vanitate in care traiesc scriitorii pina la o anumita virsta, adica perioada in care au nevoie unii de altii pentru a arunca o punte peste haul acela care se casca sub propriile picioare. Repet, am retrait anii 2000 citind aceasta carte. Realistii viscerali ai lui Bolaño citesc enorm, scriu la fel de mult, fura carti, fac sex in draci, poarta discutii interminabile, se dau afara unii pe altii din grupare. In aceasta atmosfera, tinarul poet devine obsedat de o familie cel putin ciudata si isi pierde virginitatea cu una dintre fete, Maria Font. Obsesia ii va fi intrerupta de o alta, literara: Cesarea Tinajero, poeta suprarealista, modernista din anii 20, precursoare a realistilor viscerali, disparuta in mod misterios in desertul Sonoro, devine un soi de Graal pentru conducatorii miscarii. Lima, Belano, naratorul si o prostituata pleaca in cautarea ei.
Apoi, dupa vreo 150 de pagini de jurnal de formare, cartea o coteste brusc: se transforma intr-o carte de interviuri, la persoana intii, cu persoane care i-au intilnit pe Lima si Belano sau care doar au impresia ca i-au intilnit. Urmeaza 400 de pagini in care romanul devine din ce in ce mai sumbru, napadit de un simt acut al trecerii irecuperabile, dar degradante a timpului, mai ales in cazul unui scriitor. Aparitiile fulgurante ale celor doi ii arata din ce in ce mai saraci, mai nebuni, mai pesimisti.
Poate pasajul cel mai impresionant este acela in care Lima il intrezareste pe Octavio Paz (pe vremuri, inamicul numarul unu al realistilor viscerali, omul establishment-ului, cistigatorul Premiului Nobel, horribile dictu!). Lima se asaza linga el, pe banca si cei doi stau de vorba. Toata furia lui Lima a disparut, iar Paz, bineinteles, habar nu are cine este cel de alaturi. Lima se ridica, saluta respectuos si trist, apoi pleaca.
Este, poate, cea mai frumoasa declaratie de dragoste oferita nu literaturii, ci tineretii unui scriitor, o oda nebuniei.
Si, sa nu uit: inca o traducere excelenta a lui Dan Munteanu Colan!
Roberto Bolaño, Detectivii salbatici, traducere de Dan Munteanu Colán, Editura Leda, 2013