Din patru in patru ani, apoi din trei, iar acum din doi in doi ani, multa suflare romaneasca se aduna in jurul acestui eveniment major, realmente important si emotionant al vietii culturale romanesti. Si nu doar culturale. Festivalul Enescu a fost si a ramas un martor viu al deceniilor care au marcat istoria romanilor. De la dejismul virulent al anilor ’50, cind ajungeau totusi la Bucuresti nume grele si din vestul capitalist (Furtwangler, Kempff, Edwin Fischer), nu doar din URSS si tarile comuniste (Richter, Oistrach, Rostropovici), la pospaiala de democratie in care ne balacarim acum, cind aducem la Bucuresti tot ce e mai bun la ora actuala in viata muzicala. In fine. Nu facem un bilant retrospectiv, dar asocierile si melancoliile de diverse naturi vin uneori de la sine. E greu sa iubesti din nou, fara sa simti ce a fost inainte. E greu sa-l asculti pe Radu Lupu acum doua zile interpretind doua sonate de Schubert (plus patru bisuri, absolut fabuloase, tot cu lucrari de Schubert, Impromptu & Momente muzicale) – aerat, senin, diafan, rascolitor, sublim, muzica muzicii, cum rar auzim, poate doar undeva intre stele – fara sa nu auzi in cap o alta interpretare, a lui Richter sau a dragului nostru Valentin Gheorghiu. Prezent de aceasta data in sala si nu pe podium. E greu sa nu te raportezi la lumea din jur care vine peste tine cu problemele ei sau cu ale tale (fiecare le are pe ale lui, nu?, sau cum zice romanul, asa, mai verde, ceva cu mama fiecaruia…), oricit ai vrea sa stai ca strutul cu capul virit in pamint si sa asculti muzica la niste casti imaginare. De aceea, poate este o simpla observatie personala si perceptie subiectiva, Festivalul Enescu mi se pare important sub multiple aspecte. Daca tot vom incerca sa parcurgem aceste prime zile de festival impreuna, dincolo de impresionanta suita de evenimente prin care a debutat. Si dincoace de multimea de evenimente majore care se vor consuma la Bucuresti, dar si in alte centre culturale din tara. La care se adauga, vrem, nu vrem, gindurile, emotiile sau impresiile cu care mergem sau venim de la un concert sau altul.
„Rapsodia romana“, intr-o versiune curata si corecta
Concertul de deschidere, pregatit minutios ca mare eveniment de neobositul director artistic al festivalului, timisoreanul-evreu-austriac Ioan Holender, care se dovedeste mai roman decit multi dintre cei care fac mare caz de acest fapt, i-a avut ca oaspeti pe muzicienii de la Staatkapelle Berlin, o orchestra – a dirijat-o de citeva ori si maestrul Horia Andreescu – care de multi ani este logodita pe viata cu Daniel Baremboim. Faimosul pianist argentinian-israelian-palestinian (aici s-ar deschide o alta paranteza legata de implicatiile intelectualului Barenboim), vedeta a unei generatii de mari muzicieni, alaturi de Zuckermann si Perlman, a devenit in ultimii douazeci de ani si un maiastru dirijor. Bonom si jovial, mereu binedispus, cum il stiam de la lectiile de maiestrie interpretativa transmise ani de-a rindul de MEZZO, a intrat iute in haina de buna gazda bucuresteana. Dupa discursul inaugural al lui Ioan Holender, natural si firesc – de fiecare data cind deschide gura, fostul director al Operei din Viena are ceva judicios de transmis –, urmat de cel anost si gol de orice al actualului ministru roman al Culturii – un bun vorbitor pe teme politico-istorice, dar fara organ pentru arte, nu ar trebui sa fie cu suparare… –, masinaria germana de produs muzica germana s-a pus in functiune. „Rapsodia romana nr. 2 in Re Major op. 11“, cu care maestrul Enescu a facut furori in turneele sale americane, sigur ca suna foarte cunoscut si drag urechilor noastre. Promovata de Televiziunea Romana cu mult sirg inainte de 1989, este, in mod cert, cea mai cunoscuta/populara lucrare a lui Enescu. Barenboim si berlinezii lui au scos o versiune curata si corecta, interpretata exemplar, dar parca fara sa aiba fineturile la care ajungea urechea perfecta a unui Celibidache, sa zicem. Nu este un repros, doar o constatare. Bach are un anume tempo, ritm si culoare, Debussy sau Bartok sint deja altceva. Fiecare interpret sau orchestra aduce o nota personala. Este limpede pentru noi ca lucrarile lui Enescu, cele de tinerete, in mod special, au un anume mood/feeling greu de prins de catre alte urechi. Nu e vorba de sentimentul paraguaian al fiintei de care facea glumite Cioran, cind coresponda cu lipsitul de umor si multseriosul bun Noica. E mult mai simplu: melosul unui popor este perceput, simtit si trait altfel de fiecare dintre noi. Sigur ca a sunat frumos „Rapsodia“ lui Enescu sub bagheta lui Barenboim. Dar Simfonia a doua a lui Elgar – compozitor britanic mai putin frecventat pe la noi – a fost realmente majestoasa in toata amplitudinea. O mare constructie sonora, unde tehnica si disciplina muzicienilor germani au dat roade excelente.
Radu Lupu si un bis neasteptat
Momentul de virf al concertului inaugural de la Sala Palatului din Bucuresti – subiect constant de bombaneala, nu doar din partea lui Holender, care tot propune o noua sala de concert pentru centrul muzical international care a devenit Bucuresti si datorita Festivalului Enescu – a fost aparitia lui Radu Lupu. Pianist celebru, cu o foarte buna cota in ierarhiile mondiale, nascut in Romania, cu studii muzicale in URSS, de pe vremea cind rusii aveau deja o buna traditie – o mai au si acum – in materie de educatie muzicala (nici in armament nu stau rau, altminteri), plecat din tara cu decenii in urma si revenind, in sfirsit, pe un podium de concert romanesc. Sigur ca meritul principal este al lui Holender, dar, in mod cert, si o anume stare launtrica a muzicianului (ciufut si nazuros de felul lui) a contribuit la venirea sa la Bucuresti. Imposibil sa nu ai melancolii si reverii legate de locurile copilariei – Radu Lupu e nascut la Galati –, imposibil sa nu te petreaca amintiri de tot felul legate de oameni si locuri. Simple, speculatii. Concret, Radu Lupu ne-a propus, alaturi de Staatkapelle Berlin si cu concursul simpaticului – un om care zimbeste si te cucereste imediat, te binedispune, nu e de neglijat acest aspect, omenesc, la urma urmelor – Barenboim, Concertul nr. 4. pentru, evident, pian si orchestra in Sol Major, op. 58 de Ludwig van Beethoven. Radu Lupu a propus o versiune aerata a celui mai beethovenian concert pentru pian al lui Beethoven. Daca primele trei sint cu inflexiuni mozartiene, iar cel 5, Imperialul, este deja un alt univers, sol minorul – o gama care a facut faimoasa si o simfonie de Mozart, cea mai cunoscuta si fredonata pe tot mapamondul, a patruzecea… – este o bijuterie armonica. Radu Lupu i-a dat stralucire printr-o interpretare in viziune proprie, estompind energiile si virilitatea caracteristice viforosului de la Bonn, cu stralucirile diamantine ale urmasului sau Brahms. Largind timpii dintre note, marind spatiile dintre un sunet si altul, varianta lui Lupu – deja o marca personala, asa cum si Glenn Gould, un alt iconoclast al claviaturii, schimbind ce e de schimbat si-o crease – a adus un plus de vibratie emotionala. De poezie, de muzica pura. Care a iesit cu pregnanta in evidenta intr-un Bis neasteptat, cu partea a doua din sonata „Patetica“, tot a lui Beethoven. Care a pregatit cumva delirul publicului de la recitalul de la Ateneul Roman ce a urmat peste trei zile. Intre timp, Radu Lupu a mai aparut la Sala Palatului, interpretind, alaturi de pianistul de aceasta data si dirijor Daniel Barenboim, un Concert pentru doua piane de Mozart nr. 10 in Mi bemol major, KV 365. Nu e nimic de comentat, doar de ascultat. Nu pricep si pace placerea noastra de a citi comentarii sau relatari despre un meci de fotbal, un concert sau o noapte amoroasa. Ori le urmaresti/participi din plin, ori ce? Nu stiu. Doi mari pianisti au interpretat un concert al unui mare compozitor cu concursul unei mari orchestre.
Punct. Si de la capat am putea spune, pentru ca partea doua a serii cu pricina a fost dedicata unei lucrari mai rar cintate apartinind mult iubitului Verdi. „Quattro pezzi sacri“ ( Ave Maria, Stbat Mater, Laudi alla Vergine, Te Deum) se cinta mai rar si presupune mobilizarea unui intreg aparat muzical, inclusiv, cum a fost de aceasta data, a Corului Filarmonicii „George Enescu“, de sub maiastra conducere a lui Ion Iosif Prunner. Sa mai amintim doar faptul ca bunicul lui I.I. Prunner, un faimos contrabasist, a fost adus special de Enescu in Romania ca sa intareasca orchestra filarmonicii bucurestene. Sonoritati ample la Verdi, Barenboim a dirijat suveran si cu o gestica eleganta, cumva in registrul sacru al lucrarii. Corul si orchestra la inaltimea partiturii. Rigoarea cantusului gregorian supusa inflexiunilor melodice ale lui Verdi. In schimb, s-a dezlantuit la alte Bis-uri verdiene – la cel din „Tosca“, sala deja era in entuziasme romano-siciliene. Bucuria muzicii a fost totala. Nu degeaba a adresat publicului bucurestean, zimbind si cu pieptul mereu inainte, „Festival Enescu, the best!“. Sigur ca ne simtim mai bine in compania unor oameni care ne fac sa ne simtim bine, nu doar sa traim bine. Si totul datorat lui George Enescu.
Asa cum muzica lui George Enescu si personalitatea sa sint extrem de importante pentru iesirea spiritualitatii romane, nu doar a muzicii, in universal. Ca individ, ca singulara ipostaza a geniului creator. Pina la el am avut arta populara, arhitectura, sinteza moldoveneasca etc. ca expresii ale geniului colectiv. Catedralele Frantei sint altceva decit creatia lui Cezanne sau Picasso. Asa si cu Enescu, poate primul, apoi Brancusi, si cei care au urmat, nu foarte multi (Eliade, Cioran, Ionesco), exprimat de unul singur, ceea ce pina la ei era doar o chemare anonima si colectiva.
Rusii nu s-au dezmintit
Nu putem omite din agenda acestor prime zile de festival recitalul organistului Cameron Carpenter, care a deschis seria concertelor de la miezul noptii ce incep la 22.30. Nu ma intrebati de ce, si Intr-o noapte furtunoasa a lui I.L. Caragiale, miezul noptii batea la unspe si douazeci. Sa trecem. Un tinar muzician, deplin stapin pe arta sa, la un instrument care are partitura nu doar pentru cele doua miini – Ravel a scris un concert pentru pian doar pentru mina stinga, pentru un pianist care si-a pierdut dreapta in razboi –, ci si pentru picioare. Dupa ce decenii in sir i-am urmarit pe organistii nostri – adica sasi, de la Dressler si Eckardt Schland pina la Gerstenengst (sint tari cu traditie muzicala unde nu exista biserici cu orga, de exemplu Bulgaria), dupa ce am tot ascultat pe discuri pe Walcha, iata ca un june englez ne ia piuitul, cum se spune in popor, cu ce se poate face la orga. Un fel de Nigel Kennedy al orgii, daca putem forta o astfel de comparatie.
Pittsburg Symphony Orchestra, o orchestra americana tot atit de faimoasa in ultimii ani precum erau cele din Chicago pe vremea lui Fritz Rainer sau Boston (ani in sir cu Seiji Ozawa), a fost dirijata de Manfred Honek. O simfonie de Sostakovici, compozitor de rasa, care a iesit din zona glumelor ce se faceau pe seama lui, a sunat amplu si rascolitor intr-o sala care a auzit destule astfel de momente. Solista serii, pianista chineza Yuja Wang, in Concertul nr. 1 pentru pian si orchestra in Si bemol minor op. 23 de Ceaikovski. Cum nu m-am dat in vint nici dupa prestatiile lui Lang Lang – dincolo de oftaturile cu care era primit acum doi ani de o sala a Ateneului Roman care de aceasta data a avut parte de un realmente mare artist, cum este Radu Lupu –, nici pianista asiatica nu m-a convins. Brahms si Ceaikovski, cu multe pasaje lirice si afectiv-emotionante, devin in variantele extrem orientale flori de cires inflorit. Cam mult dupa gustul nostru, poate invechit.
In schimb, rusii nu s-au dezmintit. National Philarmonic of Russia sub bagheta lui Vladimir Spivakov – reciclat si el ca dirijor, dupa ce l-am mai urmarit ca bun violonist –, a oferit un program mai pe gustul meu. Enescu, cu suita a treia, „Sateasca“, si Simfonia nr. 1 in Re minor op. 13 de Serghei Rachmaninov, iar solistul serii, Serghei Dogadin, a interpretat Poemul pentru vioara si orchestra op. 25 de Chausson si Introducere si Rondo capriciosso op. 28 de Saint-Saens. Totul a mers uns, fara ezitari sau derapaje, orchestra, ca si dirijorul & solistul, reprezentind o buna scoala de muzica cu vechi si serioase traditii. Iesirea din norma o fac muzicienii din clasa geniu, unde il putem plasa si pe Radu Lupu, nu stiu cit de al nostru.
Tentatii si oferte infinite
Festivalul continua cu mari tentatii si infinite oferte. De remarcat totusi citeva – altele decit cele de pina acum – momente viitoare. In primul rind cele patru opere de Wagner, programate intr-o succesiune absolut fabuloasa, demne de un Bayreuth unde nu ajunge multa lume sau doar cei care au rabdare sa astepte pe niste liste pret de sapte ani. Cine are atita rabdare, te mai lasi pagubas uneori. „Aurul Rinului“, „Siegfried“ si „Amurgul Zeilor“ ne asteapta de aceasta data in niste distributii de prima mina. Marek Janowski si Rundfunk Sinfonieorchester Berlin, once in a life, o data in viata, mai ales pentru cei care mai au putine sanse sa ajunga in birlogul lui Wagner din Germania. La fel de incitanta si revenirea la Bucuresti a lui Christian Zacharias cu Orchestre de Chambre de Laussane si un program Mozart de zile mari. Chiar daca aceste concerte au loc noaptea.
Dar lista marilor concerte de la aceasta editie a Festivalului Enescu este interminabila. Ne bucuram ca primul ministru roman, dupa ce facuse o comparatie cam strapezita intre festival si numarul de kilometri de autostrada, a mai sucit-o cumva, ca, se pare, e ceva de capul acestui festival! Ca sa vezi si sa nu crezi. No comment. Vom reveni. Fara bombaneli.