Romania este tara in care a muri a devenit sinonim cu a crapa. Iar cind crapi, trosnetul testei, aortei sau al toracelui trezeste la viata populatia de hiene. Asa cum rechinii miros dira de singe din cosul unui adolescent, televiziunile se excita canibalic la orice leziune interna a unui roman. La finele saptaminii trecute, o nenorocire s-a abatut asupra unei familii de concetateni: baiatul lor, handbalist profesionist in Ungaria, a fost omorit intr-un local. Asta era stirea. Cu vocatia unor chirurgi beti, editorii telejurnalelor si televiziunilor au hotarit sa faca „maratoane“ jurnalistice, de parca s-ar fi trezit in ei duhul lui Emil Zatopek, celebrul atlet ceh din cartile lui Ioan Chirila.
In fapt, ei au reusit sa confiste o durere surda, pe care nici cel mai mare reporter din istoria omenirii n-o poate repovesti: durerea unor parinti si, sa nu uitam!, durerea unui tip tinar, de 26 de ani, asasinat intr-un loc public din tara vecina. O noapte intreaga, orgoliul de „grand reportere“ al domnilor din spatele butoanelor a calcat, apasat si calculat, peste limitele decentei si ale oricarei firimituri de demnitate umana: la noua, la zece, la unspe, la doispe, la unu, la doua, poate si mai tirziu, am asistat, din postura tribului de canibali ce-asteapta sa se patrunda carnea la bait, la un ritual grotesc de aplauze prin orasele patriei noastre. Sintem o natie in perfecta minciuna cu propriile noastre reflexii: reporterite imbracate in negru relatau din fata cortegiului funerar; se anunta, obsesiv, „peste o ora, cortegiul va ajunge la Alba Iulia… la Sibiu… la Pitesti… la Bucuresti“; oameni ce nu-l cunoscusera pe cel disparut aplaudau un destin cu care erau perfect paraleli si nepasatori, dar cu care, acum, se suprapuneau pina la propria mintuire; domni scrobiti, atent nerasi, se iteau in platourile emisiunilor, scotind pe gura vorbe pe care ar fi bine sa si le rezerve pentru propriile drame.
Le-as dori hienelor din presa si celor din aparatul de stat al Romaniei sa-mi provoace regrete si rusine pentru cele scrise astazi. Dar tare mi-e ca, de acum intr-o saptamina, despre Marian Cozma nu se va mai spune nimic. Cum vor da atunci domniile lor ochii cu familia handbalistului, oameni carora li s-a creat senzatia ca toata Romania plinge sincer alaturi de ei?
Inlocuiti numele sarmanului handbalist cu cel al oricarui decedat din ultima perioada. Asa-i ca diferentele sint aproape insesizabile? Ce mi-e Marian Cozma, Costica Stefanescu, Florin Cioaba sau, ultimul si poate cel mai revoltator caz, baietelul ucis de maidanezii din Parcul Tei? Televiziunile noastre nu numai ca nu s-au maturizat profesional, dar chiar si-au rafinat, pe alocuri, stilul manelistic de a prezenta asemenea subiecte.
Acum aproape cinci ani, virusul imunodeficientei oteviste de-abia infestase, discret, citeva canale media. Astazi, ca in filmele post-apocaliptice de la Hollywood, bolnaviorii s-au transformat in monstri hidosi, care nu mai seamana defel cu fiintele pline de viata si naive de dinaintea declansarii pandemiei. Nu mai punem la socoteala ca monstrul nu e suficient de monstru, pina nu se foloseste de moartea unui copil pentru a acoperi scandalul „afacerii Rosia Montana“, afacere din care tu, televiziune, ai luat bani frumosi (pe timp de criza) din publicitate.
Este trist ca dispare presa scrisa, insa e de-a dreptul tragic ca inlocuitorii sai, mediul online si televiziunea, nu se ridica nici macar la nivelul calitativ al unui cotidian scris de jurnalisti facuti la seral si tiparit de zetari mahmuri.