Apoi, cind se lucra la numarul 1, am aflat de povestea unui personaj oarecum simpatic: un sofer de la Ministerul Culturii, domnul Marian, reprezenta Romania la Salonul de Carte de la Paris, in standul tarii noastre, servind vizitatorilor straini vin rosu in pahare de plastic. M-am si amuzat, m-am si indignat. Si-aproape fara sa-mi dau seama de ce si pentru cine o fac, am scris pe loc un text despre domnul Marian in context european. Tocmai vroiam sa-l postez pe blogul meu si deodata mi-a venit ideea: „Ba, da’ de ce nu-l dau eu la ziar?“ („Suplimentul“ – fiind la pachet cu „Ziarul de Iasi“, ajungind si pe masa unor oameni care de obicei nu citesc reviste de cultura – e, de fapt, un ziar). M-am dus cu povestea la George Onofrei si-asa mi-am deschis o rubrica.
Scriam de ani de zile pe blogul personal, prin varii reviste de cultura, publicasem doua carti, aveam, putem zice, „un public al meu“, insa am inteles repede ca ziarul are cu totul altul, la care nu ajunsesem niciodata. Mai intii, o categorie de oameni care ma stiau intr-un fel sau altul, personal sau din auzite, dar nu erau obisnuiti ai internetului ori ai literaturii. Dintre miile de rinduri publicate de mine online, in reviste sau in carti, nu-mi citisera nici macar unul. Iar cind au dat peste mine in „Supliment“, au exclamat surprinsi: „Uite-l, frate, ca si scrie, nu doar vorbeste“. Apoi, o multime de oameni care habar n-aveau ca exist au prins sa ma citeasca si sa ma judece punctual, la articol, ca pe un ziarist. Din partea acestora curgeau cele mai neasteptate reactii. Unii ma recunosteau dupa poza, pe strada, ma opreau si-mi spuneau admirativ-sfatos: „Frumos mai scrieti, domnu’ Lazarescu. Ce-am mai ris la articolul de simbata! Parc-ati fi scriitor!“. Altii au protestat la unele dintre articolele mele prin scrisori trimise la redactie. Vreo doi m-au rugat sa-i ajut c-o pila „la ziar“, ca sa se plinga de administratorul de bloc ori de firma de cablu. Cineva de la tara s-a dus la mama acasa si a amenintat-o ca ma da in judecata pentru ca se recunoscuse ca personaj, desi nenumit, intr-un text de-al meu. Ca tot veni vorba de satul parintilor mei, acolo „Suplimentul“ reusise la un moment dat sa ocupe un loc de cinste, la crisma, cu pagina mea tocita de miinile prin care trecuse, doar ca sa se afle ce mai spune „a’ lu’ Lazarescu“ (si existau destule voci care ii strecurau mamei cite o profetie sumbra: „Nu rezista mult. Ai sa vezi, or sa-l dea afara de la ziar!“)…
In fine, dupa vreo citiva ani, in lumea mica a literaturii ori a presei locale, am ajuns cunoscut, apreciat sau injurat in primul rind ca Lazarescu de la „Supliment“. Reactii de genul celor amintite mai sus, care initial ma bucurau si ma motivau, au inceput sa ma irite. Prea multi dintre cei care-mi citeau cu entuziasm zeci de articole (sau cel putin declarau asta) in continuare nu erau tentati macar sa-mi rasfoiasca vreo carte. Capatam din ce in mai des senzatia ca – desi ma chinuiam la fiecare articol sa scriu cinstit, migalos, ca la literatura – nu ramine nimic, dar absolut nimic in urma din ceea ce scriu acolo. Poate doar sentimentul ca ma complac intr-o lalaiala pentru public, in vreme ce as putea sa cint pentru mine. Mi s-a acrit si m-am lasat, in ciuda faptului ca am dat prilejul unor guri rele sa-i trinteasca mamei profetia in fata: „Ti-am spus eu ca nu rezista la ziar? L-au dat afara!“.
Recunosc, in tot acest rastimp cit nu am scris la „Supliment“ am fost tentat de nenumarate ori sa-mi reiau rubrica. Ma opreau orgoliul, sentimentul de inutilitate. Acum, dupa ce am scris si mi-am mai publicat un roman, mi-a revenit pofta de lalaiala. Pina la urma, e chiar placut si poate nu cu totul inutil sa stirnesti reactia unui necunoscut, sa-l faci sa simta ceva in plus, fie si cit fumeaza o tigara sau bea o cafea.