Imi place aliajul de libertate si responsabilitate pe care il presupune publicistica; poate chiar mai mult decit gazetaria propriu-zisa. Ziaristul de meserie scrie in virtutea meseriei lui, in codul ei, cu fisa postului atasata. Este reporter, face reportaje, e editorialist, scrie editoriale, e analist, analizeaza. Dar publicistul este un scriitor care vine spre realitate si actualitate fara sa-l oblige nimeni, si care risca mai mult. Un gazetar experimentat nu face greseli de strategie jurnalistica si nu se iluzioneaza asupra realitatii pe care o feliaza. A mai vazut, va mai vedea; a mai scris, va mai scrie despre asa ceva. Un scriitor, in schimb, este vulnerabilitatea intruchipata si poate, in publicistica, sa calce dintr-o strachina in alta, parind ba prea naiv, ba prea cinic, cind el de fapt nu e „decit“ un mare scriitor aventurat in spatiul cotidianului public. L-ati recunoscut pe Mircea Cartarescu. Cind s-a retras din publicistica, retragerea lui a avut tot atita sens si, cum sa zic?, tot atita frumusete cit a avut implicarea. I se potriveste una din replicile mele favorite, dintr-un roman pe care sigur l-ati citit: „Macar am incercat“”.
Ca sa rezisti in spatiul acesta teribil al publicisticii, ca sa nu fii avariat de obuzele, gloantele, sagetile cu venin, sagetile fara venin, pietrele colturoase si pietrele slefuite de ape cu cianuri perfect sanatoase (ca la Rosia Montana, unde se va realiza un ecosistem unic in Europa si in lume, prin grija investitorului strain atit de generos si a guvernantilor nostri atit de patrioti…), ca sa nu te incarci suplimentar de tensiunea incredibila a Romaniei de azi – e nevoie de niste modele. Care sint modelele mele?
Fireste, un model este Radu Cosasu. Nu pot gindi publicistica in afara lui Cosasu, facind abstractie de el. Se confunda, pentru mine, cu insasi ideea de Scriitor punind in pagina complicatiile literaturii si ale vietii, ale afectului si ale nostalgiei, intr-o muzica a frazei ce iti ramine si dupa ce au venit si au racnit toti. Lui Cosasu ii place si racnetul, cu conditia sa fie omenesc; si pentru aceasta perpetua inchinare in scris la omul-om (timpit, confuz, pripit, suksinian), Cosasu este de neocolit.
Ca si Ileana Malancioiu – care nu mai face, e drept, publicistica. Dar cind face, incepe sa-ti fie rusine ca esti barbat, intelectual, scriitor. Curajul ei ma sperie, in timp ce lasitatea altora ma linisteste. E delicat sa ai un termen de comparatie dezavantajos. Fricosii, lasii, caldiceii sint adorabili, fiindca in raport cu ei par curajos, brav, incendiar. Dupa ce parcurg un text publicistic de Ileana Malancioiu, realizez cit de mediocru a fost curajul meu si cum, vituperind impotriva entitatii X, am avut mare grija sa nu „ma stric“ cu omul Y.
A fi natural & firesc ca Andrei Plesu nu cred ca i-a iesit, pina acum, vreunui intelectual roman contemporan. Nu stiu, poate regretatul Dan Setlacec sa fi fost din aceeasi fibra: a unui om de o inteligenta atit de profunda (exista si inteligente superficiale, de replica, de calambur), incit demonteaza conventiile imediat ce le-a ilustrat. Intr-un dialog cu Plesu, nu prea ai ce sa mai adaugi. A spus tot ce ai fi spus si tu, dar mai bine si mai repede. Publicistica lui este la fel: un regal in care bunul gust se confunda cu bunul-simt. Si vitavercea.
Cu Cristian Tudor Popescu si textele lui – e complicat. Fii sigur ca le poti citi, le poti „duce“, inainte de a o face. Stilul CTP este stilul dementei adevarului, cu orice cost personal. Dezvolta rationamentul pina la punctul in care trebuie sa-i dai dreptate, urindu-l pentru ratiune, pentru logica si pentru verb. Nu reusesc sa inteleg cum asociaza rationalitatea cu plasticitatea, cum inveleste argumentele in stil. Tocmai asta e, ca nu le inveleste: argumentul este deodata logic si plastic, daca a mai vazut cineva asa o dracovenie.
Radu Cosasu, Ileana Malancioiu, Andrei Plesu, Cristian Tudor Popescu: modelele mele, in publicistica. Finalul textului de fata e dramatic. Trebuie sa prezint scuze, sa-mi cer iertare, sa regret amarnic, sa-mi pun cenusa-n cap. Sa cer un vot de blam. Da, este absolut descalificant si am comis o impardonabila eroare: cu asemenea modele, sint elitist…
Dar eu intotdeauna am considerat ca o greseala recunoscuta este pe jumatate iertata (cel putin, asa se zice); astfel ca imi declar, notific si reiau de multe ori greselile, ca sa fie iertate mai intii pe jumatate, apoi de tot.