E insa explicabil: la fel ca „industria de film“ de la noi, si presa de film e pe duca sau in plin proces de transformare – depinde ce jumatate de pahar alegem sa vedem. Cum nu se stie ce se va intimpla cu finantarile, cu CNC-ul, cu noul Institut National al Filmului, e de asteptat ca, de ce nu, in citiva ani sa se „blogarizeze“ si productia de film, adica sa se democratizeze in virtutea faptului ca fiecare va trebui sa se descurce cum poate. Atunci, probabil ca un film ca cel al lui Stere Gulea va face o figura extraordinara, sporind nostalgia pentru comunism sau, ma rog, pentru ce era inainte.
Azi, poate pentru ca s-a racorit si miroase a ploaie, vad asa lucrurile (e o simpla presupunere): Stere Gulea e ca personajele din filmul lui Woody Allen, Miezul noptii in Paris/Midnight in Paris. Acestea, in orice epoca s-ar afla, regreta ce a fost inainte. Sau sa fie din pricina virstei? Sau din pricina producatorului care, specializat pe comedii de public, n-a putut sa nu vrea un film care sa faca bani, o tragi-comedie in care partea grava sa fie edulcorata, trasa prin faina trecutului si prajita intr-un ulei comic nu foarte proaspat.
Viziunea – problema principala a filmului
Sint o baba comunistanu seamana cu cartea lui Dan Lungu in primul rind deoarece Emilia, eroina lui, nu mai are nimic din ce nu ne placea la eroina literara, ci e o femeie cu picioarele pe pamint, care se descurca si azi cum s-a descurcat inainte si care, in ragazul dintre diversele munci de peste zi, viseaza cu ochii deschisi la trecut – nu la comunism. Dificultatea de a accepta conventia acestui film vine din faptul ca el da impresia ca vrea mai mult sa vorbeasca despre prezent decit despre trecut, desi e scaldat in nostalgie, numai ca nici prezentul, nici trecutul nu au parte de o pledoarie convingatoare. Relatiile dintre personaje sint mai ales schematizate si, desi actorii isi dau toata silinta, multe secvente suna ca niste pastise ale altor filme in care acelasi gen de situatii sunau mult mai autentic si erau mai complexe. S-ar parea ca problema principala a filmului sta in viziune. Stere Gulea adapteaza un roman serios, scris de un scriitor sociolog, intr-un film de public. Inevitabil ca trebuia sa se piarda ceva pe drum. Nu s-a putut scoate chiar o comedie romantica, dar macar o tragi-comedie trebuia sa fie. Dar nici aceasta varianta nu e imbratisata cu convingere, pentru ca nu exista momente comice la care sa poti ride sau macar sa zimbesti. Si pe comic, si pe tragic, filmul opereaza cu clisee tocmai pentru ca nu exista o viziune regizorala coerenta, neavind nici un scenariu care sa impuna niste directii.
Nostalgia de care vorbeam nu are neaparat legatura cu comunismul, ci e mai degraba o melancolie generala legata si de viata in comunism, si de filmul Morometii (Stere Gulea, Luminita Gheorghiu si directorul de imagine Vivi Dragan Vasile se reintilnesc dupa 25 de ani), si de tot ce a insemnat, poate, sa faci film in comunism, cind nu aparusera „tinerii cineasti“ si terenul era mai gol, si cind poate nici nu era chiar atit de greu sa faci film s.a.m.d. La conferinta de presa, Stere Gulea a spus ca Sint o baba comunista are mai mult de-a face cu emotia decit cu ratiunea. Probabil ca realizarea lui a fost emotionanta pentru echipa, dar, din pacate, emotia nu trece ecranul. Poate ca lucrurile ar trebui sa stea putin invers: daca vor emotie in spectator, cei care fac filmul – regizorul, producatorul, scenaristul, actorii etc. – ar trebui sa fie rationali. Un film facut „la emotie“ e ca deciziile luate la nervi – te impiedica sa vezi clar, iar riscul e ca spectatorul sa ramina cu mintea clara si sa nu se lase cumparat usor.
Desigur, nu e greu sa te induiosezi – si probabil pe asta se mizeaza, pentru ca fiecare avem amintirile noastre legate de comunism, dar aceasta postura de Good bye, Lenin romanesc e usor nepotrivita. Acel film, pe linga calitati, nu cred ca fusese realizat cu un scop in principal comercial, ci dintr-o nevoie resimtita de intreaga societate de a intelege ce s-a intimplat in comunism si unde se ducea, in 2003, Germania. Daca romanii se regasesc azi in Sint o baba comunista poate e semnul ca la noi nu a existat un film ca Good bye, Lenin, in ciuda citorva incercari. Oricum e prea tirziu sa mai apara.