Ea era un pic anorexica, lui ii placea sa-si treaca limba peste dintii ei macinati de la voma. Au facut schimb de dureri, de frustrari, de anxietati, dupa care au facut doi copii. Incet, incet, incepeau sa se impotmoleasca. Dar la vremea aceea inca nu-si dadeau seama. Tot ce voiau era sa-si faca iluzii. Asa ca le-au crescut ca pe niste animale salbatice care, intr-o zi, desi le-ai hranit cu biberonul cind erau pui, se intorc impotriva ta si vor sa te omoare. Retrospectiv, cind se gindesc, au existat suficiente semne care ar fi trebuit sa le dea de gindit, dar ei au preferat sa le ignore. Pentru ca asa sint oamenii: „spera si continua sa sufere“. Acum se intreaba cind au devenit atit de rai, „cind fuzionarea energiilor lor dezechilibrate a produs aliajul acela de plumb“. Dar e o intrebare mai degraba retorica.
Dupa ce n-au mai putut sa faca dragoste, dupa ce au inceput sa-si petreaca din ce in ce mai mult timp separat, dupa ce agasarea si nemultumirea au inlocuit placerea si tandretea, dupa ce au ajuns sa se certe si sa se umileasca din ce in ce mai des, dupa ce si-au dat seama, pe rind, ca iubirea lor a murit (in pofida citorva tehnici de resuscitare pe care i le-au aplicat), dupa ce, in cele din urma, au ostenit si au cazut in deprimare, Gae si-a gasit, cum era de asteptat, o amanta. Nu una foarte frumoasa, nu una foarte inteligenta, dar una care sa-l doreasca cu adevarat in bratele sale, una care sa-i aline singuratatea, sfirseala, deziluzia. O fata tinara, de la munte, care ar fi vrut sa devina actrita, dar se consola intruchipind zine sau vrajitoare pe la petreceri de copii. In postura asta a intilnit-o Gaetano prima data, la ziua de nastere a fiului sau. A pus ochii pe ea, desi nu-i placea neaparat, a vrut sa vada daca mai e in stare sa atraga atentia cuiva. Un timp s-au vazut in secret, un timp el s-a simtit cumva liber. Dupa care fata s-a-ndragostit de el, dupa care Delia a aflat.
Au urmat divortul, hotarirea judecatorului de a-i incredinta pe cei doi copii mamei si perpelexitatea acestora cind si-au dat seama ca ceva s-a schimbat, insa nu si pentru ce. La debutul romanului, toate acestea s-au intimplat deja. Gae a invitat-o pe Delia la cina (nici el nu stie de ce), iar ea a acceptat (idem). Acum amindoi se studiaza, rememoreaza in gind toate cite au fost si isi spun din nou ca nu mai are nici un rost. La o masa din apropiere, un cuplu in virsta pare ca se distreaza. Cum de batrinii astia pot si noi nu?, se intreaba ei, aproape fara sa vrea. La finalul cinei, cei patru se vor intilni. Si tinerii vor afla povestea batrinilor. Si odata cu acesta, o posibila explicatie a fericirii lor. Nu va speriati, nu e nimic incurajator.
Un roman teribil de deprimant
Nimeni nu se salveaza singureste un roman incredibil de reusit. Este, concomitent, un roman teribil de deprimant. Rar mi-a fost dat sa citesc o carte atit de sfisietoare, de intunecata, atit de neinduplecata in ceea ce priveste sansele de supravietuire a cuplului dupa treizeci si cinci de ani. E ca si cum ai citi o lunga condamnare la moarte, e putin crud, e putin sadic, e ca si cum ai citi un tratat despre moarte. Moartea iubirii, a sperantei, a fericirii. Sau altfel, e ca si cum pe fiecare pagina ai vedea o fotografie a ceva groaznic, revoltator, ceva ce n-ar fi trebuit sa fie publicat, dar a fost tocmai pentru a arata lumii ca asemenea lucruri se-ntimpla. Poate ca, in cel mai bun caz, asa am putea interpreta cartea. Drept un semnal de alarma, un avertisment adresat tuturor celor aflati intr-un parteneriat cu o alta fiinta umana: aveti grija, iata la ce se poate ajunge.
„Scriitorii nu sint intr-o relatie buna cu lumea“
Apoi tot eu vin si spun, nu, asa cum e scris, romanul nu se vrea un semnal. E un excurs in fatalitate. E o consemnare a inevitabilului. „Scriitorii nu sint intr-o relatie buna cu lumea“, spune la un moment dat un personaj. E oare ceea ce crede si autoarea, aceasta italianca nascuta la Dublin si care e foarte cunoscuta si in postura ei de actrita si scenarista de film? Imi amintesc acum ce spunea mai demult Margaret Atwood pe un ton vadit amuzat. Ca, citindu-i romanele, oamenii vin s-o intrebe daca a suferit mult in viata, daca e dezamagita de sexul opus, daca prin ceea ce scrie incearca sa vindece o trauma. „Nu“, raspundea ea la fiecare din aceste intrebari. „Am avut o copilarie fericita, o tinerete frumoasa si o maturitate in care mi-am intemeiat o familie alaturi de barbatul pe care il iubesc“. „Si-atunci? Cum se face ca scrieti asemenea carti?“, intrebau ei nedumeriti. Nu mai tin minte raspunsul prozatoarei, dar replica de mai sus ar putea functiona oricind cu aceeasi validitate. „Scriitorii nu sint intr-o relatie buna cu lumea.“ Unii nu trec dincolo de pagina scrisa, alti duc aceasta nepotrivire si in viata de zi cu zi. Fiecare dupa cum stie, dupa cum e facut. Inchei cu o rugaminte paradoxala, dar perfect justificata in acest caz. Indiferent cum ar fi scriitorii, ca cititori aveti dreptul sa fiti altfel. Asa ca, va rog, nu cititi aceasta carte. N-o cititi chiar daca poate cele descrise de mine va par familiare. Cu atit mai mult daca nu vi se par. Sa nu ziceti ca nu v-am spus.
Margaret Mazzantini, Nimeni nu se salveaza singur, traducere de Gabriela Lungu, colectia „Biblioteca Polirom. Actual“, Editura Polirom, 2013
Galerie foto
