– Fragment –
Cind am primit carnetul de note al lui Shahab, am putut sa ma eliberez de toate trairile inabusite in ultimii ani. L-am aratat bunicii, unchiului, intregii lumi. Cind ma aprindeam foarte tare si voiam sa ma razbun cu adevarat, spuneam:
— Cred ca e mai destept si decit Arash!
Datorita acestei victorii ma simteam mai puternica, iar starea de spirit din casa se imbunatatise. Media de douazeci a lui Shahab a vindecat si mindria ranita a lui Naser. Dar Shahab tot nu vorbea deloc cu tatal lui. Nu stiu daca Naser era furios sau mai degraba trist din cauza asta. In orice caz, orgoliul nu il lasa sa faca primul pas. Parea intimidat de acest copil de sapte ani. Singura lui modalitate de a-si pastra demnitatea era sa-l trateze cu raceala si sa astepte sa se apropie Shahab. I-a cumparat ca rasplata o bicicleta rosie. Shahab s-a bucurat mult cind a vazut-o, dar si-a ascuns incintarea fata de Naser, parind indiferent cit tatal lui era in apropiere. Am profitat de ocazie si i-am spus:
— Shahab, nu vrei sa-i multumesti lui tata? Uite cit de mult te iubeste! Si-a cumparat un premiu asa de frumos!
Mi-a raspuns cu raceala:
— L-a cumparat pentru carnetul de note, nu pentru mine.
— Cum asa? Pai carnetul de note nu e al tau? Ai luat note bune, iar tata ti-a cumparat un premiu.
— Stiu. L-a cumparat pentru notele mele.
— Nu pricep ce vrei sa spui. Trebuie sa-i multumesti. Pina nu-i multumesti, nu te urci pe bicicleta, ai inteles?
Eram sigura ca gestul lui Naser il va impresiona si il va imblinzi putin. Nu-i era usor nici sa renunte la bicicleta. A acceptat repede sa mearga sa-i multumeasca, desi arata clar ca e impins de mine. A plecat capul, s-a oprit in fata lui Naser si a spus cu cea mai joasa voce de care era capabil:
— Multumesc…
L-am tras intr-o parte si i-am spus:
— Nu, nu se poate doar un multumesc si atit. Da-i si un pupic, hai!
Il privea pe Naser pe sub gene. A inaintat poticnit. Naser nu a schitat nici un gest. Statea calm, prefacindu-se ca citeste ziarul si nu ne vede. De parca multumirile lui Shahab si sarutul erau o datorie fireasca si nu contau citusi de putin pentru el. Mina lui Shahab tremura in a mea. ?Tinea buzele strinse. Bucuria simtita la vederea bicicletei palise acum in fata racelii si a impresiei de invingator a tatalui sau. ?Si?a smuls mina si a dat sa fuga. Naser nu s-a clintit. L-am ridicat pe Shahab si i-am lipit fata de obrazul tatalui. Si-a intors capul, zbatindu-se sa scape. A reusit sa se desprinda din miinile mele si a zbughit-o pe scari.
Naser m-a privit mustrator.
— Poftim, asta-i recunostinta copilului tau minunat. Vezi ce incapatinat e?
I-am raspuns minioasa:
— Da, seamana cu tine. Incapatinat si razbunator.
45
Doamna invatatoare din clasa a doua a observat imediat scrisul meu. Mi-l lauda mereu si uneori ma intreba cu indoiala in glas:
— Tu singur ai scris aici?
Dadeam din cap cu mindrie si, fara sa spun nimic, scriam cuvintul in fata ei. Doamna invatatoare se insufletea, ma incuraja, iar eu incercam sa scriu tot mai frumos. Intr-o zi mi-a spus blind:
— Shahab, spune-i tatalui tau sa vina miine la scoala, am treaba cu el.
Am privit-o cu inima strinsa. Ce treaba avea cu tatal meu?
— Nu vrea! i-am raspuns.
— Cum sa nu vrea? Trebuie sa vina. Am treaba cu el. Vreau sa-i povestesc ce elev bun esti.
— Vine mama.
— Dar eu as prefera sa vina tatal tau. Trebuie sa-i cer permisiunea pentru ceva.
— Nu vrea.
Doamna invatatoare m-a privit curioasa si uimita.
— De ce nu vrea? Nu vrei sa vina tatal tau la scoala, sa vada cum ai lucrat si sa se bucure?
— Nu!
— Dar de ce ? E un tata asa de bun, te aduce zi de zi la scoala.
— Nu, nu vreau.
— Ei, cum se poate ? Nu e tatal tau?
— Nu!
— Ce vorbe-s astea? Atunci tatal cui m-a salutat pe mine azi?
— E tatal lui Arash.
— Arash? Fratele tau, din gimnaziu?
— Da.
Nu am suportat sa continui discutia. Mi-am pus biscuitii in buzunar. Cind am iesit pe usa, doamna invatatoare inca ma privea uimita.
Ma plimbam ca de obicei prin curtea scolii, uitindu-ma la copii cum se joaca. Voiam mult sa ma joc si eu cu ei, dar ceva din mine ma impiedica. Ma simteam in continuare diferit de ei. Nu puteam uita ca ceilalti copii sint destepti, iar eu prost. Mincam din biscuiti cind mi-au cazut ochii pe scarile care separau curtea scolii de terasa mare unde stateau de obicei domnul supraveghetor Ataei si doamna Rasouli, asistenta lui. Invatatoarea de la clasa a treia, invatatoarea noastra din urma cu un an si doamna Rasouli erau acolo sus si aratau spre mine. In spatele ferestrei, alti citiva profesori se uitau in curte. M-a cuprins o usoara neliniste. Am incercat sa ma pierd printre copii. s…t
47
Cind domnul director ne-a spus ca ne chemase pentru Shahab, mi s-a strins inima. Naser l-a intrebat:
— Ce prostie a mai facut?
Domnul director a intrebat la rindul lui :
— A… De ce, face mult prostii?
Am sarit de la locul meu si am spus :
— Dar eu tin mereu legatura cu invatatoarea lui, mi-a spus ca e elev bun si nu are nici un motiv sa se plinga de el.
— Da, e un copil bun, doar ca e foarte timid. Se tine departe de ceilalti.
— Da, stiu. De mic era asa, dar acum s-a mai indreptat.
— Interesant! Dar, desigur, tinind cont de conditiile de acasa, nu-i de mirare ca e tacut si retras.
Naser s-a incruntat.
— Ce conditii? Acasa nu-i lipseste absolut nimic. Toata viata noastra am muncit ca sa le fie copiilor bine. Ce-ar trebui sa facem si n-am facut? Cind nu vorbea l-am dus la zeci de doctori.
— Nu m-am referit la conditiile materiale. Vorbeam din punct de vedere uman si afectiv.
Naser a intrebat :
— Adica ne-am purtat cu el inuman? Sau l-am neglijat? Mama lui atita l-a rasfatat, incit nu numai eu, dar nimeni din familie nu indrazneste macar sa se atinga de vreun fir de par din capul lui.
— Nu va enervati, domnule Mokhtari. De ce o luati in nume de rau? Am tot respectul pentru dumneavoastra si pentru omenia dumneavoastra, dar ar fi bine daca i-ati acorda mai multa atentie. ?Stiu, desigur, ca-i acordati atentie, dar se pare ca uneori, poate fara sa vreti, faceti diferente intre el si ceilalti copii ai dumneavoastra. ?Stiti doar, copiii sint sensibili si vad ceea ce noi nici nu ne imaginam. Ma consider raspunzator sa va atrag atentia asupra acestui lucru. E de datoria mea.
Eu si Naser il priveam uluiti pe domnul director. Naser a spus suparat :
— Iertati-ma, dar nu am inteles deloc ce vreti sa spuneti. Credeti ca fac diferente intre el si ceilalti copii? Cum adica?
— Va rog sa ma iertati, stiu ca nu va place sa se discute despre asta. Dar si noi trebuie sa stim totul despre copii, pentru a-i putea ajuta la timp.
— Mai precis, despre ce e vorba?
— Despre Shahab. El stie foarte bine ca nu e copilul dumneavoastra.
Naser s-a facut rosu ca racul. Il privea consternat pe director. Eu am ghicit oarecum la ce se refera si am intrebat:
— A spus el ceva?
— Da.
Naser a strins din buze, s-a intors spre mine si m-a intrebat:
— Despre ce e vorba?
— Nici eu nu stiu prea bine. Presupun ceva, dar nu m-am gindit ca problema este atit de grava pentru Shahab, incit sa le spuna strainilor.
— Care problema? Zi-mi si mie, sa pricep.
Dar nici eu nu eram sigura. M-am intors spre director.
— Fiti amabil, explicati-ne si noua. Ce s-a-ntimplat de ati ajuns la aceasta concluzie?
— Pai chiar el i-a spus invatatoarei lui.
Cu fiecare clipa, Naser devenea tot mai nervos. A spus pe un ton ridicat :
— Domnule, ce vorbe-s astea?
Pentru ca directorul tacea, am intervenit:
— Domnule director, el este sotul meu si tatal lui Arash, al lui Shahab si al fiicei mele Shadi. Nu exista nici o problema speciala sau iesita din comun in familia noastra. Nu e corect ca, din cauza vorbelor unui copil, sa ne puneti la indoiala. De ce nu ne-ati intrebat direct pe noi?
— Nu l-am crezut, s-a aparat directorul, dar se vedea ca mintea. De aceea v-am chemat. Copilul sustine ca acest domn este tatal lui Arash, nu tatal lui. Am considerat necesar sa va aducem la cunostinta acest lucru. In fond, e important ca dumneavoastra sa stiti ce crede si ce simte copilul fata de parinti. Am s-o chem acum pe invatatoarea lui, sa va explice dumneaei mai bine.
Doamna Rasouli statea in cealalta parte a incaperii si nici macar nu se mai prefacea ocupata. Am simtit ca era mai mult curioasa decit compatimitoare in ce ne priveste. Naser isi iesea din minti.
— A spus ca nu sint tatal lui?
— Din pacate, da…
Usa s-a deschis si a intrat doamna invatatoare. N-am putut nici macar sa-i raspund la salut, am intrebat-o direct:
— Doamna Kamali, va rog sa ne spuneti exact ce v-a zis Shahab. Daca se poate, povestiti totul de la inceput, cu toate detaliile.
Cu o expresie vinovata si foarte tulburata, a inceput:
— De fapt, eu voiam sa ne vedem ca sa va intreb daca sinteti de acord sa-i cumparam un premiu lui Shahab. Stiti ca scoala nu are fonduri pentru asta… De obicei, parintii cumpara premiile si noi le dam copiilor in clasa. Le cerem de asemenea permisiunea inainte de a-i inscrie la un anumit curs. Adevarul e ca Shahab are o caligrafie extraordinara si voiam sa-l incurajez sa urmeze un curs de caligrafie. Asta era tot! I-am spus: „Shahab, spune-i tatalui tau sa vina la scoala, am treaba cu el“, iar el a raspuns „Nu, nu vrea“. Cind am insistat, a spus ca va veni mama. M-am mirat. Pentru ca stiam cit era de preocupat tatal lui de situatia scolara a baiatului mai mare. Venea mereu la scoala si il inscria la tot felul de cursuri. Credeam ca dumnealui va fi mai doritor decit dumneavoastra ca Shahab sa mearga la acel curs. De aceea am insistat ca trebuie sa vina tatal lui. Atunci el mi-a spus ca domnul care-l aduce dimineata la scoala nu este tatal lui. L-am intrebat cine e acea persoana si mi-a raspuns „tatal lui Arash“.
Cu fiecare cuvint, Naser era tot mai agitat. Nu mai avea stare. S-a ridicat furios si a spus:
— Gata, khanom. Sa mergem. Nu mai suport sa ramin aici.
Si a plecat. Mi-am luat geanta sub brat si le-am spus directorului si invatatoarei:
— Voi reveni mai tirziu, ca sa stam de vorba pe indelete. Acum, cu permisiunea dumneavoastra…
Am fugit in urma lui Naser.
Naser era intr-o dispozitie foarte proasta. Nu se putea controla. A urcat ca o furtuna in masina si m-a intrebat:
— Tu stiai? ?Ti-a spus si tie?
— Mie nu! Dar i-a spus lui Bibi. Acum, daca stau sa ma gindesc, nu cred ca ti-a spus vreodata „tata“.
— Dar ce i-ati facut copilului de a ajuns sa aiba asa o parere despre mine?
— Ce i-am facut noi? Intreaba-te singur ce i-ai facut, de nu te poate accepta ca tata.
— Ce i-am facut? Spune ce n-am facut! Prostul de mine, am suferit atita pentru el! Am cheltuit atita cu el! Eram gata sa mor cu zile ca sa string bani pentru tratament in strainatate. Asta mi-e rasplata. E clar ca face inadins toate astea. Vrea sa ma chinuie. Pina acum nu vorbea si era mut. Ne-am dat peste cap ca sa se faca bine, l-am dus la atitia doctori, ca sa aflam ca domnul nu vorbea pentru ca voia sa ne faca in ciuda. Iar acum, cind vorbeste, spune toate balivernele, ca „nu e tatal meu“, fir-ar al naibii! Nici eu nu mi-am dorit vreodata asa o poama. Auzi, „tatal meu e altul“. O fi domnul ala, naiba sa-l ia, care l-a gasit. Iti amintesti cum s-a dus la el in brate, doar ca sa-mi faca-n ciuda? Dar tot imi doream sa vorbeasca si cu mine, sa-mi spuna „tata“.
Vocea i-a tremurat si a intors capul ca sa nu-i vad lacrimile.
— Naser draga, e doar un copil de opt ani.
— Da, dar e cel mai mare dusman al meu. Nimeni nu poate sa ma chinuie asa ca el.
— Tu trebuie sa incerci sa-l intelegi. Trebuie sa fii rabdator. Trebuie sa intelegi de ce gindeste asa. Poate ca nu i-ai aratat suficienta dragoste. Nu crezi ca l-ai cam neglijat?
— Ce spui acolo? Cind l-am neglijat? Copilul asta mi-a umbrit toata viata. Arash si Shadi nu au avut nici o problema, doar el m-a umplut mereu de necaz.
— Hai, sa nu exageram. Nu te mai necaji, e doar un copil, a aruncat si el niste vorbe…
— Cum sa nu ma necajesc? Auzi la el, „N-am tata, mint cei care spun ca am“. Noi alergam in toate partile si trudim pentru el ca niste sclavi, avem grija sa nu-l supere nimic, ne luam de la gura si le dam lor. Iar apoi copilul nostru se duce la scoala si spune ca n-are tata. „El nu e tatal meu“ – nici nu stii cit de tare doare!
A inceput din nou sa plinga.
AUTOAREA
Parinoush Saniee s-a nascut in Teheran, in 1949, intr-o familie de intelectuali instariti. A absolvit Facultatea de Psihologie si este de profesie sociolog si psiholog. Tatal celuilalt copil este cel de-al doilea roman al sau. Cartea cu care a debutat, Cel care ma asteapta, i-a adus in anul 2010, in Italia, Premiul Giovanni Boccaccio pentru cel mai bun autor strain. Alte doua romane, Inlantuire si Cei care au plecat, cei care au ramas, au fost recent publicate in Iran.
CARTEA
Intr-o lume in care grija parintilor pentru copii ajunge sa ii indeparteze sufleteste de acestia, romanul Tatal celuilalt copil reaminteste un lucru fara de care orice efort, oricit de bine intentionat, e in van: sa te arati preocupat nu inseamna sa fii mihnit ori sa descoperi lipsuri si ciudatenii pe care sa vrei cu orice pret sa le repari, ci sa arati incredere si sa te porti cu intelegere.
Cu iubire. Ceva atit de simplu si atit de fragil…
Aniversarea a douazeci de ani ii ofera lui Shahab prilejul unei introspectii asupra copilariei sale, marcata de conflictele provocate in familie de refuzul lui de a vorbi si de relatia tensionata cu parintele sau. Povestea romanului Tatal celuilalt copil contureaza, prin ochii a doua personaje, viata unei familii iraniene tipice din clasa de mijloc, in care fiecare sufera, intr-un fel sau altul, sub povara rolului pe care i-l impune traditia. Tatal lui Shahab, Naser, este convins ca datoria sa fata de familie se limiteaza la a-i asigura confortul material, ignorind nevoile afective ale sotiei si copiilor. Maryam, mama lui Shahab, este nevoita sa isi sacrifice viata profesionala pentru a se ocupa de casa si de cei trei copii, iar sentimentele de neimplinire care o macina ii umbresc viata de familie. In momentul in care mutenia lui Shahab este interpretata de adultii din jur drept simptom al deficientelor mintale, neajunsurile existente intre membrii familiei se acutizeaza tot mai mult. Shahab isi pierde treptat increderea in sine, ajungind la concluzia ca a esuat in datoria filiala si ca nu este, de fapt, copilul tatalui sau.
Galerie foto
