Pe de-o parte, dorinta de-a vedea si auzi ceea ce poate mi-am dorit toata viata; pe de alta parte, certitudinea ca pe scena cineva presteaza, platit, o „cintare“ in virtutea obisnuintei ca asta stie sa faca. Tin minte replica lui Gerard Scarfe, genialul ilustrator al peliculei The Wall: „Pentru mine a fost o munca la fel ca oricare alta, n-am sentimentul ca am comis capodopere“. Nu se manifesta, in fraza citata, doar modestia (care e apanajul celor celebri, cum se stie), ci si evidenta: pentru rockerii iubiti de publicul mondial, muzica e deseori simpla munca. Si de aceea mi se pare normal sa beneficieze de roadele ei, cum si cit pot.
Insa muzica rock, sau blues, sau jazz, sau alt gen, e si altceva. In primul rind, catharsis. Iar ascultatorul se simte impins, ba chiar indreptatit sa creada ca e partas al unui act artistic, nu al unuia muncitoresc! El vine la concert sa uite de stresul slujbei, al neajunsurilor, al copiilor, al nevestei, al soacrei, al guvernantilor imbecili, al creditului pe care nu-l poate inapoia etc., etc. Sa-i refuzi iluzia ca a venit sa te vada ca si cum l-ar vedea pe Messiah este o inabilitate, o inapetenta pentru compromis, un puseu de cinism chiar. Si de asta ii inteleg perfect pe artistii care au ca deviza „sa-i dam publicului exact ce doreste“! Aflat in public, nu-mi pot pierde insa luciditatea pina acolo incit sa cred ca tot ce vad pe scena este arta. E defectul meu, nu zic ba, pesemne ca am o doza mai mare de incredulitate in ADN decit altii. Nu refuz rockerilor de pe scena pretentia ca-mi vind arta, dar nici nu cedez dreptul meu de-a ma indoi ca asta au ei de vinzare.
Este rockul un act strict comercial? Categoric, nu. Fara sa ai insa un „produs“ bine ambalat, adus la zi cu toate gaselnitele momentului, pe partea tehnica, de inregistrare si de post-procesare, nu poti gasi cumparatori decit in lumea a treia, unde oamenii doar au visat sa te vada si auda. Citeva dintre discurile de ultima ora ale „batrinilor ce-au facut istorie“ in materie de showbiz au productia la un foarte ridicat nivel. Nu numai ca se aud exemplar, bulverseaza ca dinamica si impresioneaza ca finete; sint si excelente melodic, fara experimente inutile sau distorsiuni facile. Iata, recentul dublu LP Buddy Guy – Rythm & Blues (2013, RCA Records). Probabil cel mai bun disc al lui Buddy, de la magnificul Damn Right, I’ve Got the Blues, 1991. Aproape vreo ora si jumatate de muzica la cea mai inalta definitie, ceva atit de antrenant ca te ridica instantaneu in picioare, handicapat locomotor sa fii! Buddy Guy este inconjurat de colaboratorii precedentelor realizari: Tom Hambridge, baterie (producator si compozitor al majoritatii pieselor); Reese Wynans, claviaturi; Michael Rhodes, bass; David Grissom, chitara. Invitati de onoare, interpreti deja sau de-abia consacrati, mai tineri: Beth Hart, Gary Clark jr., Kid Rock, Keith Urban si vreo trei meseriasi de la Aerosmith.
Ce pot spune despre asemenea disc, intr-adevar, de lux, cum zice eticheta CD-ului? Tac, si savurez muzica & whiskyul cu gheata din pahar! Daca Buddy ar veni si la noi intr-un concert, as lua bilet cu riscul falimentului bancar. Pentru ca Buddy Guy, indiferent de cine va fi acompaniat, isi cinta viata (atentie la versuri!), fara sa pretinda ca munceste sau ca vinde ce dorim noi sa auzim.
Batrinele trupe, cu membrii emblematici inlocuiti, isi fac doar meseria.