Era un drapel jerpelit, patat de fum, ca de pe front, cu o gaura zdrentuita in mijloc. Stiu ca suna patetic, dar trebuie sa spun ca am incremenit si ca, in ciuda betablocantului atenolol pe care-l iau zi de zi, ochii mi s-au umplut brusc de lacrimi si inima mi s-a sfisiat de ceva nedefinit, intre exaltare si melancolie. Acum 16 ani pe la prinz Mircea Dinescu imi arata surescitat semnul victoriei de pe un ecran de televizor alb negru in apartamentul unor prieteni, chiar vizavi de casa cu steag. Nu incetez sa multumesc nici nu stiu prea bine cui pentru imensul noroc care m-a scos pe strazi intre 16 si 25 decembrie ’89. N-am facut absolut nimic iesit din comun, dar felul in care am trait alaturi de mii, de zeci de mii de oameni a fost unic, de nedescris.
Pina prin anii ’93-’95, cind predam Cetatea la cursul de literatura comparata, ajungeam pina-n zilele noastre si depanam amintiricurevolutia cot la cot cu studentii (unii dintre ei eroi adevarati). Atit de incinsi eram, incit retraiam totul. Cu cit se apropia anul 2000, noii studenti nu prea mai aveau chef sa afle ceva despre revolutie. Asa ca, decit sa stau ca bunelu’ veteran de razboi adus in fata pionierilor de ziua victoriei, atunci cind venea vorba despre ce inseamna a fi impreuna cu ceilalti ramineam doar la vechii greci, fara a uita sa spun ca o singura data in viata m-am simtit in al noualea cer ca parte dintr-un intreg: pe strazi, in ’89. Dar pentru ca ei nu intrebau nimic, nici eu nu mai ziceam nimic.
Asta pina cind, anul trecut, dupa ora cu cetatea greaca si cu fraza despre parte, intreg, revolutie, in pauza studentii au ramas pe loc. Pentru ca le era lene sa iasa sau poate pentru ca erau chiar curiosi, au avut chef de vorba. O fata a vrut sa stie cum a fost pe bune in zilele alea cind am zis ca m-am simtit super. La chestiile pe care le-am transcris cu italice m-au luat niste mici fiori. I-am intrebat daca vor sa afle pe bune ce s-a intimplat pina la starea super. Au raspuns ca vor. Fiindca cei mai multi nu erau timisoreni, le-am reconstituit teatrul de operatiuni: piata cu balconul operei si fosta judeteana de partid, actuala prefectura; multimea care statea neclintita, asculta, scanda jos, striga li-ber-ta-te s.a.m.d. Pe masura ce povesteam, simteam cum ma ambalez, cum devin tot mai patetica. Mi-am amintit brusc tot soiul de amanunte. Cum ar fi barbatul cu cipilica si bicicleta care facea curse tur-retur pentru ca revolutionarii de la opera si cei de la judeteana sa stie unii de altii. La faza cu bicicleta, unul din baieti s-a ridicat si a zis ca vrea sa-mi puna o intrebare. Te rog, i-am spus. Ce urmeaza e citat cuvint de cuvint: Doamna profesoara, eu nu inteleg un lucru. Pauza. Te rog, i-am spus. De ce trebuia omu’ ala sa faca atitea ture cu bicicleta? Nu era mai simplu sa trimita un semeseu? Am ramas trasnita, in timp ce amfiteatrul astepta cuminte un raspuns.
Credeti ca e ceva de ris? Nu. Dar nici de plins. Atunci cum? Nu va pot descrie in 3500 de semne ce am descoperit pe loc, straluminata intr-o fractiune de secunda.