Media de virsta a protestatarilor e pe la 25-30 de ani, ei sint colegii mei de generatie, colegii mei de MTV, de Ciresarii, de telefon mobil, de Facebook, de masa in Control, de concert la Summer Well. Ei sint colegii mei de protest. Ei stiu sa tina ritmul comunicarii, se pricep la cuvinte si la ambalajele lor, stiu unde sa caute informatia. Incep sa inteleaga ce se poate intimpla cind statul nu vrea sa apare interesele cetatenilor, cind „corporatia face legislatia“, cind nimeni nu raspunde pentru nimic, nici macar pentru eventualitatea unui dezastru ecologic sau pentru citeva sute de oameni din Rosia Montana si din imprejurimi, care asteapta de 14 ani sa primeasca un loc de munca. Astea sint lucrurile serioase. Lor li se adauga si altele, pe care n-are rost sa le mai insir acum. Are rost, in schimb, sa spun cum e sa pleci in fiecare noapte din Piata Universitatii impreuna cu sute de oameni, sa treci prin ganguri, sa faci manevre ca sa derutezi jandarmeria (care se lasa cu placere derutata), sa afli de la cineva care-ti sopteste la ureche care e directia, sa o iei la stinga pe linga o gogoserie de unde nu ti-ai luat niciodata o gogoasa de cind ai venit in Bucuresti, sa alergi strigind odata cu toata lumea „Uniti salvam Rosia Montana“, sa ajungi in sfirsit pe bulevard, pustiu la miezul noptii, sa-ti alegi un loc in mijlocul strazii si sa te-asezi, continuind sa tii ritmul cu sticla de plastic umpluta cu boabe de porumb, sa te uiti in stinga, sa te uiti in dreapta, sa vezi oameni asezati pe strada care agita pancartele in aer, unii bat la tobe, altii fluiera, jandarmi de-o parte si de alta, vorbind cu „poftiti“ si „sigur ca da“ daca ii intrebi ceva, si te gindesti ca daca terasa de la Control ar fi la fel de mare ca bulevardul Elisabeta, am incapea in sfirsit cu totii, poate si jandarmii, si ca daca fiecare protest fara autorizatie de la primarie ar arata asa, atunci ar fi perfect.
