Dupa cum banuiti, lui Stephanie Zacharek nu i-a placut Blue Jasmine, filmul despre care colegii ei de breasla au spus in cor ca reprezinta revenirea lui Woody Allen la vremurile bune – de parca Miezul noptii in Paris/ Midnight in Paris ar fi fost o comedioara prostuta la care au zimbit cu ingaduinta. Zacharek i-a reprosat „infirmului“ cineast ca nu patrunde in sufletul personajelor si ca nu reuseste sa vada care-i treaba cu Jasmine.
Adevarul e, ca intotdeauna, undeva la mijloc. Blue Jasmine nu e entuziasmant, dar incomparabil mai bun decit Din Roma, cu dragoste/ From Rome, with Love, precedentul film al lui Allen (al 45-lea), care avea o singura calitate: nu iti incarca memoria.
Dintr-un punct de vedere, defectele lui Blue Jasmine devin calitati. Un film a carui eroina nu se schimba deloc de la inceput si pina la sfirsit poate fi, in fond, mai interesant decit unul in care parcurge o transformare majora. Jasmine (Cate Blanchett) e, oricum, numele de „transformare“ al eroinei pe care mama a nascut-o Jeannette si care a considerat, atunci cind a ajuns la New York si l-a apucat pe Dumnezeu de picior maritindu-se cu Hal (Alec Baldwin), un finantist bogat, ca trebuie sa se „reinventeze“. Acest cuvint se pare ca il fascineaza pe Woody Allen, unul dintre cineastii care au ramas neschimbati de-a lungul anilor, chiar daca, inevitabil, si-au pierdut din vigoare. La Woody Allen reinventarea inseamna sa ramina acelasi. Temele sale au ramas in mare neschimbate, maniera de a filma e la fel, pina si genericele de deschidere, cu numele actorilor trecute dupa alfabet, pe alta melodie de jazz clasic, urmeaza acelasi tipar, asezind film dupa film in acelasi raft.
O fabula despre cum te schimba sau nu banii
Jasmine ajunge la inceputul filmului la San Francisco, unde a gasit refugiu in casa surorii vitrege (Sally Hawkins). Jasmine e falita si proaspat vaduva pentru ca sotul ei s-a sinucis in inchisoare dupa ce a fost arestat pentru escrocherie. Cu cele mai de pret taioare Chanel inghesuite in setul de valize Louis Vuitton, Jasmine are un aer de snobeala pe care Cate Blanchett il construieste din virful buzelor, dar licarul de animal haituit din privire devine tot mai ingrozitor pe masura ce anturajul modest al surorii si incercarile de a se aclimatiza la un mod de viata inferior (fara sa fie nevoie sa se reinventeze) ii consuma rezervele de energie pe care le folosea ca sa isi cultive imaginea. Si atunci Jasmine se prabuseste pe dinauntru, agatindu-se de sticla de vodca si de Xanax, si facindu-i pe criticii de pretutindeni sa o compare cu Blanche DuBois din piesa lui Tennessee Williams, Un tramvai numit dorinta, cu atit mai mult cu cit Blanchett a jucat-o pe Blanche in montarea lui Liv Ullmann din 2009.
La fel ca Woody Allen, probabil (si pastrind proportiile), Jasmine nu se poate vedea asa cum e in realitate. Imaginea ei despre sine e falsa chiar si cind crede ca norocul se reintoarce in persoana elegantului politician jucat de Peter Skarsgaard, al carui univers galben ca mierea, de aceeasi consistenta cu amintirile fostei sale vieti, irumpe in „modestul“ San Francisco si o fac sa spere ca destinul i-a trimis pasaportul spre viata de altadata.
Ce ramine deranjant la film e maniera scortoasa in care alterneaza prezentul si trecutul, desi devine evident la un moment dat ca prin aceste rememorari (care de multe ori o fac sa vorbeasca singura, ca si cum i s-ar adresa lui Hal), Jasmine reuseste sa isi dea seama de adevarata dimensiune a prabusirii ei si sa termine filmul mai prabusita de cum l-a inceput. Desi trist, finalul e entuziasmant in felul lui, fiindca regizorul ii refuza eroinei sansa de a se culege de pe jos, dar nu pentru ca ar avea ceva cu ea. Filmul e o fabula despre cum te schimba sau nu banii (ori lipsa lor), iar Jasmine o biata musculita betiva.
Blue Jasmine, de Woody Allen. Cu: Cate Blanchett, Alec Baldwin, Sally Hawkins, Peter Sarsgaard, Bobby Cannevale