Dupa o intrevedere cu premierul roman Victor Ponta, acesta l-a asigurat ca vor fi alocate fondurile necesare viitoarei editii din 2015 a Festivalului Enescu. Nu la acelasi nivel, a precizat austro-romanul Ioan Holender – recomand pentru admiratorii lui „Spuse, traite, dorite. Amintiri“ (Editura Universitatii „Alexandru Ioan Cuza“, Iasi, 2011, o excelenta portretizare a unei biografii de exceptie) –, dar suficient de ridicat pentru ca Festivalul Enescu sa ramina la aceleasi cote de prestigiu. Se va opera, se pare, o scurtare a perioadei de desfasurare, ceea ce chiar nu e o idee rea si dupa opinia mea. Dincolo de aspectul si, mai ales, efortul financiar, considerabil pentru vremurile de criza, dar si capacitatea de absorbtie reala a unui supradimensionat festival. A doua veste buna a fost aceea ca Ioan Holender va ramine in continuare director artistic al festivalului. Moment de gratie. Dirijorul Antonio Pappano l-a batut camaradereste pe umar pe Holender in aplauzele spectatorilor. Bucurosi nevoie mare ca Festivalul Enescu va avea continuare. In acest punct, legat tot de festival, sa mai amintim de un eveniment care nu a fost mediatizat, cred eu, cum se cuvine. Un omagiu adus regretatului Iosif Sava, cel care a animat viata muzicala si a facut mii si mii de oameni din lumea si din afara muzicii sa indrageasca arta sunetelor, a fost readus in actualitate la sediul Federatiilor Comunitatilor Evreiesti din Romania. Unde, intr-o sala plina si in fata unui public numeros – realmente, caci altfel formula cu „numerosul public“ poate acoperi doar 10-15 persoane –, citiva prestigiosi oameni de cultura, muzicieni sau mai putin, au evocat personalitatea acestui entertainer al vietii culturalo-muzicale din deceniile trecute. Moderatorul sindrofiei, sa-i zicem asa, pentru ca a fost intrutotul amicala, a fost ing. Aurel Vainer, pe post si de gazda, care cu umor si simpatice glose a dat cuvintul jurnalistului vesnic posomorit Cristian Tudor Popescu, dr. Grigore Constantinescu, lui Dan Grigore sau Maiei Morgenstern, dar si lui Ioan Holender in persoana. Care a aruncat o simpatica vorba, cu tilc, sa-i zicem vag rabinica: „Acestui Festival Enescu ii lipseste un singur lucru. Iosif Sava!“. Bine intors din coarda sentimentala, spre bucuria dnei Margit Sava, consoarta de-o viata a celui care azi nu mai este printre noi.
Un om deja eternitate.
Katia si Marielle Labeque, intr-un concert cum nu s-a auzit pe la noi
Si asa sa revenim la muzica. Daca oamenii mai si dispar, muzica ramine. De saptamina trecuta si pina azi cind emitem iar citeva observatii legate de Festivalul Enescu, as crede ca numele care nu pot fi evitate ar fi Beethoven, Mozart, Wagner si Enescu. Fara pretentii de contabil care nu are voie sa greseasca in acte si cifre.
Au fost doua seri cu concertele lui Beethoven, noptile incredibile cu Mozart si Cristian Zacharias (un fel de concert de adio, pentru ca dupa 13 ani va parasi conducerea Orchestrei de Camera din Laussane, care are la Bucuresti multi admiratori), deja doua opere de Wagner – sint programate patru, toata tetralogia „Inelul Nibelungilor“, ceva unic – si, nu in ultimul rind, Enescu pentru ca lucrarile lui sint interpretate (si e bine asa) de-a lungul intregului festival.
In ordinea asta s-au perindat citeva concerte ce au marcat incheierea primei parti a Festivalului Enescu. Cele cinci concerte pentru pian si orchestra de Beethoven au avut loc in doua zile consecutive la Ateneul Roman din Bucuresti. Care si de aceasta data s-a dovedit neincapator pentru multimea ce s-a bulucit iar. Cu titlu de observatie laterala. Daca nu mergi la concert si nu ai ascultat muzica produsa in timp real, cele relatate, cu mai mult sau mai putin farmec, cu mai mult sau mai putin spirit critic (expertiza profesionala), pot fi doar o simpla curiozitate. Un comentariu, mai mult sau mai putin cu farmec. Sau pierdere de vreme. Mme De Sevigne, cunoscuta maestra a genului epistolar din secolul al XVIII-lea, ramasa faimoasa pina astazi pentru mintea ei ascutita, ne ofera un argument in plus pentru ideea avansata. Intr-o scrisoare de raspuns catre fiica sa Mme De Grignan, intrebata fiind de copila sa, ajunsa la rindul ei cucoana in toata firea, ce parere are despre dragoste, Mme de Sevigne raspunde transant: „Draga mea, imi place din cind in cind s-o practic, dar nu-mi place sa comentez niciodata!“. De aici poate si rezervele noastre pentru acest gen de comentarii/adnotari/opinii/impresii-de-tot-felul legate de un concert sau altul. Eventual putem discuta impreuna cu cei care la rindul lor au participat la eveniment si, tot eventual, am simtit/perceput muzica diferit. Stricto sensu, la nivelul extrem de inalt la care s-a ajuns in domeniul interpretarii muzicii e cumva caduc sa spui de Radu Lupu – care s-a produs deja – sau de Murray Perahia, care va da un recital iar cu usile inchise in partea finala a Festivalului Enescu, ca au cintat bine. Si ca a fost superb, minunat, sublim, fabulos. Etc. Uneori nu avem suficiente cuvinte. Sau cele mai potrivite cuvinte la indemina, ca sa acoperim tesatura de armonii, de stari, perceptia de-o clipa a sunetului pur, sa aproximam absolutul la care mereu muzica a reusit sa ajunga. Si sa ne transporte.
Orchestra Filarmonicii George Enescu a fost la cote onorabile in fata pretentiilor si prestigiului pianistului german. Iesit din mantaua clasica a marilor interpreti de Beethoven pe care Germania i-a oferit lumii (Schnabel, Backhaus, Edwin Fischer, Kempff), Rudolf Buchbinder nu vrea decit sa respecte partitura si sa fie in proximitatea trairilor beethoveniene. Nici mai mult, nici mai putin. Beethoven interpretat de Glenn Gould capata pecetea inconfundabila a marelui pianist canadian. Si tot asa. Buchbinder prezerva o traditie. Si mergi la sigur. Nu e loc de experiente si viziuni personale. Uneori e bine. Deseori. Legat de orchestra. Iti dai seama cind o formatie orchestrala suna cu adevarat desavirsit, din detalii. Dupa cum suna corzile intr-un moment de tutti, cum si cind intra un solo de fagot sau oboi, cind percutionistii sint de nota zece intr-o simfonie cu ample desfasurari timbrale, cum a fost la Simfonia I-a de Mahler. Un Mahler – „Simfonia nr. 1. in Re major“, cea cu faimosul canon „Frere Jacques“, in partea a treia dirijat de un rus ratacitor cum este Semion Bucikov – in romaneste asa suna, nu vad de ce am prelua transcrierea numelor slave dupa fonetica anglosaxona, dupa moda mai noua – a fost realmente superb (sic!) in interpretarea hiperlucrata si nuantata la milimetru a orchestrei Die Munchener Philarmoniker. Daca memoria nu ne joaca feste, cindva aflata si sub bagheta lui Mahler insusi, dar si a altui chitibusar de mare rafinament care a fost maestrul Sergiu Celibidache. Un Mahler de zile mari, cum ziceam, cu toate detaliile partiturii extrem de bine puse la punct. De la suflatori si percutionisti, de la cordari la momentele de solo ale vreunui instrument sau al altuia. Un fost membru al orchestrei filarmonicii bucurestene, cornist la obirsie, aprecia la Simfonia a treia de Enescu in versiunea celor de la London Philarmonic Orchestra si a dirijorului Vladimir Jurowski dispunerea violoncelelor de-a lungul podiumului de concert, asa cum precizeaza compozitorul in partitura. Niciodata pina la acel concert nu a vazut experimentatul muzician o atit de mare atentie pentru detalii. Solo-urile de la diverse instrumente erau interpretate mereu de acelasi instrumentist, si nu cum se procedeaza in mod curent, ba unul, ba altul, dintre componentii unei partide. Multe de pritocit aici, mai ales daca ar fi sa ascultam si opiniile unor profesionisti ai interpretarii si sa nu ne lasam furati de emotiile noastre de moment. Bune si ele. Cum s-a intimplat la al doilea concert cu munchenezii cind, inaintea „Simfoniei in Re minor“ – a lui Cesar Franck –, mereu cintata si mereu admirata, dincolo de formatie si dirijor, s-au produs surorile Katia si Marielle Labeque. Un concert mai rar auzit pe la noi, al unui compozitor pe seama caruia Emanuel Elenescu facea spumoase glume cu pianistul Alexandru Demetriad (o lume care nu mai este), imposibil de reprodus la gazeta, dar prin lumea muzicala circula si vorbe de duh, nu doar partituri, despre francezul F. Poulenc este vorba. „Concertul pentru doua piane in Re minor FP 61“ este o lucrare spumoasa, cu parti de virtuozitate si momente spectaculoase, pe care cele doua pianiste, energice si pline de elan, le-au parcurs cu acuratete si aplomb. Un bis simpatic, un Boogie-Woogie plin de ritm a facut deliciul publicului, dar si al seriosului dirijor rus, pitit intre instrumentistii de pe scena sa asculte joaca celor doua doamne. Una sotie, alta cumnata, subiect bun pentru o mica povestire. Un moment de respiro printre atitea piese grele, cu Beethoven, Mozart si Wagner.
Un Mozart total cu Cristian Zacharias
Un Mozart total a fost prezentat in doua nopti succesive de Cristian Zacharias, aflat la pupitrul Orchestrei de Camera din Laussane. Dirijor si orchestra cu multi fani la Bucuresti. Cu un program bogat si cuprinzind de toate. In prima seara o „Simfonie concertanta pentru vioara, viola si orchestra in Mi bemol major KV 364“ si „Concertul nr. 15 pentru pian si orchestra in Si bemol major KV 450“, cu Zacharias ca solist si populara „Simfonie nr. 40 in Sol minor KV 550“, atit de indragita peste secole. Solistii au fost selectati dintre membrii orchestrei, un obicei care nu ar strica sa fie preluat si de ansamblurile romanesti. In seara a doua, mai multe piese orchestrale, un concert pentru pian si Fantezie si Rondo interpretate cu multa gratie de pianistul elvetian. Un bis din Scarlatti, sunet pur, curatat de emotii sau afluvii sentimental-melancolice, in zona eterica pe care o induceau interpretarile lui Aldo Ciccoloni sau Horowitz. Galeria de mari pianisti ai acestui timp il va retine cu siguranta pe acest imperial si modest deopotriva pianist si sef de orchestra, altfel mare mester al muzicii. Mozart ramine un punct de reper pe Atlasul preferintelor noastre muzicale. Piccaso, intrebat cum desluseste un pictor talentat de un impostor cind este vorba de arta nonfigurativa, raspunde sec si la obiect: „Il pun sa-mi deseneze o mina!“. La fel putem spune noi, daca vrem sa evaluam marea muzica vizavi de spumosenia exterioara si de fitele care pot ascunde saracia unei interpretari. Mozart si Bach ar reprezenta doua teste de prima mina. Nu poti sa interpretezi magistral Paganini, Wieniawski sau Sarasate, daca nu poti trece cu brio proba unei partite de Bach. Ar fi destule de maruntit in acest punct, legat de nasterea si perceperea muzicii. Creatia si interpretarea. Pacat ca cele sase partite si studii pentru vioara solo de Bach, in interpretarea magistrala a lui Enescu, nu sint reeditate si reluate pentru un public care, azi, acum, e mai atent in timpul concertului la sticlele cu apa plata si la SMS-uri decit la ce se intimpla pe podiumul de concert. Legat de public – in special cel de la Sala Mare a Palatului –, am putea avansa multe bombaneli. Dar renuntam pentru ca muzica oferita de marii muzicieni prezenti la acest festival este dincolo si peste aceste mizerii, marunte, de tot felul.
O toamna generoasa pentru melomani
Lucrari de Enescu. O „Simfonie concertanta pentru violoncel si orchestra in Si minor op. 8“ – lucrare de tinerete, rar cintata, din pacate –, cu un violoncelist june, Gautier Capucon, extrem de atent acompaniat de muzicienii Filarmonicii din München. Cristian Lupes a dirijat „Simfonia a 2-a in La major op. 17“, cu Orchestra Nationala D’Ile de France, intr-o maniera energica si melancolic aburoasa deopotriva. In timp ce o surpriza placuta s-a dovedit piesa „Issis“ (orchestratie de Pascal Bentoiu, dupa schitele lui George Enescu), sub bagheta dirijorului James Gaffigan si a Orchestrei Simfonice din Lucerna.
Urmeaza momentul suprem numit „Oedipe“, la Opera Nationala Bucuresti, cu concursul dirijorului Tiberiu Soare si Ionut Pascu in rolul titular, urmind ca in ultima zi a festivalului sa avem parte de „Capriccio pentru vioara si orchestra“ – in orchestratia lui Cornel Taranu si avindu-l ca solist pe Dmitri Sikovetski, in fruntea lui Royal Philarmonic Orchestra aparind Cristian Mandeal. Multe concerte, multe nume mari care s-au tot perindat si vor mai veni prin salile de concert ale unei toamne care se arata generoasa cu melomanii. Nu e chiar placut sa intri in sala cu rochia uda la poale si pantofii de piele mustind de apa. Muzica insa ne poate face sa trecem peste toate mizeriile acestei lumi. Cu bune si relele ei. Daca muzica nu ar fi, ce-ar mai fi? Ramin destule. Se poate trai si fara muzica. Se poate si netrai.
Festivalul Enescu oricum continua.
Galerie foto
