Sigur ca totul pare foarte frumos. Sigur ca muzica e sublima, dincolo de nervii si iritarile la care esti supus de un public care se comporta la concert precum spectatorii de cinema din mall-uri. Sigur ca nu te obliga nimeni sa te duci si la concertele de la Ateneu, apoi sa fugi sa le prinzi pe cele de la Sala Palatului de la 19.30 sau in coada saptaminii sa fii mereu prezent la cele de la 22.30, care inchid saptaminile muzicale bucurestene cu fast si armonii celeste. Poate ca revenirea la alta formula, mai scurta, de festival, dincolo de ratiunile financiare mai mici impuse de fondurile alocate de guvernul Romaniei pentru editia din 2015, sa fie benefica si sub acest aspect. Poate ca se va reveni asupra concursului – stim bine, alti bani, alta distractie, dar cred ca se pot gasi formule elastice pentru a reincadra concursurile de interpretare si compozitie in viitoarea tesatura de evenimente a viitorului Festival Enescu. Pina atunci sa mai recapitulam cite ceva din ce a fost, este inca in actuala editie.
Patru concerte cu tetralogia lui Wagner si Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin
S-ar desprinde citeva serii de programe mai speciale. Ca eveniment central si de exceptie, cele patru concerte cu tetralogia lui Wagner. Cu Orchestra Simfonica Radio Berlin – pe nemteste suna mai impresionant, Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin –, sub bagheta unui omulet care a facut minuni. Transformind vocile solistilor – alesi pe sprinceana (am tras cu urechea la tot ce comentau specialistii in muzica de opera, dar nu ma las furat de cine stie ce detalii legate de amplitudinea vocii unuia dintre cintareti sau a altuia, in ansamblu, privind si acceptind lucrurile, mi s-a parut totul de inalta tinuta si profesionalism, caci la Wagner trebuie sa te tina si vocea… – transformind vocile si orchestra, libretul si partitura intr-un tot unitar. Ceea ce si-a dorit si magul de la Bayreuth, cu ambitia lui de a face un intreg indistructibil din sunet si cuvint. A lipsit partea de spectacol, care, desigur, mai ales in cazul productiilor wagneriene, poate sa scada capacitatea de impact emotional. Dar dirijorul Marek Janowski a reusit cu brio sa potenteze la maximum valentele scriitorii, torsionate si energice ale partiturii wagneriene. Cred ca a fost momentul cel mai important, culminant, poate, al Festivalului Enescu. Detalii despre fiecare concert-spectacol (caci au fost si mici momente dramatizate prin jocul si interpretarea solistilor, bine regizati in acest sens din culise) se pot gasi pe internet, sint destule bloguri cu frumoase si extrem de bine exprimate opinii si prezentari. Nu fac un pomelnic de nume, germane sau de aiurea, dar as vrea sa spun doar ca avem si interpreti romani bine pregatiti si adaptati, care sa poata face fata cerintelor extrem de pretentioase ale muzicii wagneriene. Unul ar fi tenorul Valentin Vasiliu, altul ar fi Stefan Ignat. Care in aceasta seara de joi, cind emitem aceste simple note, se va produce in rolul titular care l-a consacrat pe David Ohanesian: Oedipe.
Alt moment mai special a fost concertul lui Jordi Saval, care, cu scenariile lui de programe mai chichirisite si iesite din norma curenta, si-a creat nu doar o faima aparte, da si o specie noua de admiratori. Nu ma numar printre ei, dar nici nu pot sa nu admir efortul unui muzician de a recrea atmosfera, de a resuscita interes pentru fel de fel de muzici putin accesibile (partitura strict muzicala) si rar prezentate in concerte. E lumea lui Saval si o respect. Chair daca muzica otomana de care se ocupa Dimitrie Cantemir face furori astazi printre noii iubitori de muzica otomana. Ma rog, gusturi, mode, poate si ceva snobism. Repede mi se face dor de o sonata de Mozart sau Beethoven sau de un cvartet de Schubert. Sa trecem.
Muzica franceza din belsug
Multa muzica franceza in acest festival. Ca si cea engleza. Neville Mariner si faimoasa sa „Saint Martin in the Fields“ (care la origine este o biserica din Londra), de multe decenii deja, au propus pentru o frumoasa seara de septembrie un program integral cu lucrari de Sir Edgar Elgar. Cea mai cunoscuta lucrare din program a fost „Concertul pentru violoncel si orchestra in Mi major op. 85“. Solista: Marie-Elisabeth Hecker, o violoncelista-surpriza mai mult decit agreabila, cu ton cald si frazare eleganta. Pentru seara a doua, lucrari de Felix Mendelssohn Bartholdy. „Uvertura Ruy Blas“, apoi „Concertul – foarte iubit de melomani – pentru vioara si orchestra in Mi minor op. 64“ si, last but not least, poemul simfonic „Visul unei nopti de vara“. Cel cu marsul nuptial care insoteste toate casatoriile de inceput de drum conjugal din lumea occidentala. Nu stiu daca acest fericit gasit moment muzical a patruns si in lumea extraeuropeana, in Africa sau Asia, probabil ca nu, dar nimic nu este sigur. De ce nu s-ar casatori doi tineri frumosi din Japonia pe muzica eleganta si plina de emotie a celui care – ar trebui mereu sa nu uitam asta – l-a redescoperit si redat noua pe marele J.S. Bach, acum peste 150 de ani, dupa ce alti 150 de ani era deja ca si uitat – F. Mendelssohn Bartholdy. Momente de gratie cu Sir Neville Mariner. Si ne aducem aminte ca aceeasi formatie britanica ne-a oferit cu ani in urma un tulburator „Octuor“ al lui Enescu sub bagheta lui Murray Perahia. Al carui recital (in program lucrari de Bach, Beethoven – „Apassionata“ –, Schumann si Chopin) din finalul acestui festival este asteptat cu multa infrigurare de iubitorii de muzica bucuresteni. Ca si in cazul recitalului lui Radu Lupu, concertul nu se va televiza si nici nu se va inregistra.
Dintre opusurile lui Benjamin Britten, planificatorii festivalului au selectat „War Requiem op. 66“, cu concursul Orchestrei Nationale Radio – care are lucrarea in repertoriu –, Corului Academic Radio si corului de copii si al unor solisti straini – soprana din Estonia, tenor englez, bariton maghiaro-austriac, dirijorul intregii masinarii muzicale fiind britanicul James Judd. Muzica de mare amploare sonora, cu accente tragice si, evident, programatic mesaj pacifist. Totul pe ton grav si o coplesitoare emotie despre ravagiile istoriei transpuse si redate prin sunete. Cum spuneam, multa muzica franceza – Ravel, Debussy, Faure, Cesar Franck – in programele diferitelor formatii sau interpreti din aceasta editie de festival. Pianistul rus Evgheni Kissin a confirmat gloria care l-a precedat sosirii sale pentru prima data pe podiumurile de concert romanesti. O sonata de Schubert si o alta de Scriabin – un mare, mare compozitor rus, de o extraordinara finete a scriiturii muzicale – si citeva Studii ale aceluiasi au creat o atmosfera de mare poezie plina de emotie. Pe cit a fost de dezamagitor Lang Lang cu Chopin-ul lui interpretat cu ochii dati peste cap acum doi ani, pe atit de mult am apreciat frazarile elegante si buna dozare a nuantelor in partituri care deja contin suficienta emotie. Care nu s-a mai regasit in sound-ul unei formatii faimoase cindva sub bagheta lui Sergiu Celibidache – este vorba de Royal Stockholm Philarmonic Orchestra –, sub bagheta unui dirijor cuminte si meritoriu, dar nu mai mult decit atit. Dupa ce ii asculti pe muzicienii dintr-o orchestra precum Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam, sub bagheta maiastra a lui Mariss Jansons – a scos o „Pasare de foc“ a lui Stravinski si selectiuni din „Romeo si Julieta“ a lui Prokofiev de zile mari si inalta vibratie –, e greu sa te mai entuziasmezi la orice. Ne gindim deja la viitoarea stagiune muzicala bucuresteana care ne va insoti in in curind. No Comment. Si asa sint directori de posturi muzicale radio care cu greu dau „Buna ziua“. Alte nume grele, Maxim Vengerov, solist si dirijor la Ateneu, cu „Virtuozii“ din Bucuresti – Bach si Mozart, Vadim Repin si Mihail Pletnev, vechi prieteni ai Romaniei, ca si Russian National Orchestra (iar o sa sara unii lideri politici ca ne-am vindut rusilor); program integral rusesc, usurel-simpatic (Prokofiev, Ceaikovski, Glazunov).
Si doua carti
Si ne oprim aici cu aceasta peripatetizare printre concertele din festival ca sa pot exprima citeva cuvinte despre doua carti pe care le-am parcurs tot in acest rastimp. Hazardul are uneori si fete bune. Face surprize cind nu te astepti.
Dar pina sa emit citeva impresii de (re)lectura proaspata la volumul de eseuri ale pianistului Andrei Vieru, carte aparuta in 2012 la Seuil, Le Gai Ecclesiaste, volum recuperat in aceste zile de la o editura unde in zadar am incercat sa-l propun pentru o traducere, descopar alta surpriza. Am recuperat, sub semnul surprizei si bucuriei, si masivul op al lui Jean-Yves Tadie, PROUST, editia americana, pe care l-am carat de la New York dupa revenirea intempestiva in tara. Au si cartile destinul lor, ca si oamenii. Nu ma pot opri sa nu repet asta. Ce mai descopar? De ultim moment. Acum, acum. Ca deja am scris pe larg despre carte acum doi ani si textul se poate gasi pe site-ul muzicianului printr-o simpla cautare pe Google. Ce chestie! Cum sa scrii entuziast despre o carte care ti-a placut foarte tare si un pianist pe care-l apreciezi pentru modul superior prin care abordeaza, intelege, patrunde si tranfigureaza muzica, si apoi sa uiti ca deja ti-ai exprimat un punct de vedere. Si totusi. Nu stiu daca Polirom ar putea incerca sa tipareasca macar citeva volume cu si despre muzica si muzicieni – Editura Humanitas a incercat, dar s-a lasat pagubasa, ciudat, si nu prea, acest tip de carti nu se vind, oricite sali pline ar face un muzician sau compozitor –, dar imi permit sa-i lansez dlui Silviu Lupescu provocarea. Stiind bine ca este, la rindul lui, un vechi meloman si pretentios iubitor de muzica simfonica. Eseurile lui Andrei Vieru din Le Gai Ecclesiaste – cu totul intimplator, intr-o simpatica conversatie cu dirijorul Vlad Conta, ne amuzam ca unui contrabasist din orchestra i-a cazut instrumentul din mina, am aflat ca Andrei Vieru a mai scos intre timp un volum de eseuri la Gallimard, il voi cauta – sint pline de observatii dintre cele mai fine, legate (nu doar) de muzica. Subtile analize legate de interpretarile neortodoxe ale lui Glenn Gould – pe care si eu le apreciez in grad inalt, patrunzatoare si fine glose despre arta in general, ce presupun o intelegere superioara a fenomenului cultural. Paginile dedicate unor prozatori americani precum Salinger sau Lowry ne-au lasat visatori pentru acuratetea observatiilor cu care pianistul parcurge lucrari de mare literatura. Subcapitolul in care Andrei Vieru eseizeaza in marginea ideilor, filosofiei si matematicii ar fi entuziasmat, cred eu, un spirit grav si realmente traitor in marea cultura care a fost Constantin Noica. Ar merita o iute traducere aceste eseuri scrise in franceza, aparute initial in diverse publicatii de mare prestigiu („Nouvelle Revue Française“, in marea lor majoritate, sau „Les Cahiers de l’Herne“) si practic necunoscute publicului romanesc.
Al doilea volum despre care vreau sa spun citeva cuvinte a aparut in 2011 la Editura Casa Radio, cu concursul Muzeului George Enescu din Bucuresti. Se mai gaseste la standul Casei Radio din foaierul Salii Palatului. Cartea se numeste George Enescu – Un exil supravegheat? si este semnata de Ladislau Csendes, fost director al CNSAS. Nu am stiut ca acest cercetator de la CNSAS este absolvent de Conservator si habar nu aveam de activitatea sa de muzicolog. Actualul op are in exerga subtitlul „Eseu despre ultimii ani ai Maestrului (1946-1955 – ma rog, cam multi acesti ultimi ani – nota mea, B.H…), cu un corpus de 50 de documente transcrise din Arhivele Securitatii si o culegere de 4 inregistrari muzicale din Fonoteca Radio“. Prima parte a volumului, „Freamatul tentativelor de situare“, cuprinde comentariile, analizele, dar si divagatiile, aprecierile, precum si o suita de oftaturi, deh, ce sa facem, nobody is perfect, si un punct de vedere, nu foarte clar si bine definit, al autorului. O suita de microportrete/CV-uri ale unor oameni din foarte apropierea lui Enescu – inclusiv prietenul de-o viata, Romeo Draghici. Nici o legatura cu cel care a fost unul dintre liderii politici ai Romaniei dejiste. Comenteaza vag cinic si misterios, vag plictisit si sastisit de mizeriile naturii umane care reies, dintr-o lectura mai atenta, doar partial, in partea a doua a volumului. Care cuprinde „Documente (de)clasificate, adica 50 de documente predate de SIE catre CNSAS“ despre George Enescu. Din subcapitolul cu portrete/fise „Neprieteni“ ies bine sifonate in diferite grade multe nume importante ale lumii muzicale din anii ’50-’60. Nu dam nume, cine vrea sa se duca la carte. Enescu a fost indeaproape urmarit si permanent supravegheat de serviciile secrete romanesti. Incercarea de a-l folosi in beneficiul regimului comunist – deputat, Presedinte la ARLUS etc. – s-a lovit de neaderenta de principiu a lui Enescu la orice miscare politica. De aceea nici exilul politic romanesc anticomunist nu a putut beneficia de prestigiul marelui muzician. Citite in aceste zile de toamna frumoasa si de muzica inalta a festivalului, aceste pagini lasa un gust amar si parca ar fi neadecvate. La ce bun sa stim toate mizeriile ascunse in tainitele celor din preajma noastra? Cum nu mai cred in virtutile eticii, cum nu cred ca vreodata adevarul si binele vor triumfa in Romania, as vrea sa cred minunile oferite de muzica si celelalte arte. Est-etica a fost invinsa inca odata. Poate vom rezista prin cultura abia de acum inainte. Ce a fost in deceniile trecute, in anii de dupa razboi, a fost foarte urit. Festivalul Enescu din 2013 isi prezinta ultimele concerte.
Horia Andreescu cu Mahler, Simfonia II-a si un concert pentru pian de Liszt (Boris Berezovsky solist, alta figura legendara a noii generatii) cu Russian National Orchestra, Victoria Mullova, program integral Bach, Murray Perahia in recital, si in concertul de inchidere – Cristian Mandeal la pupitrul lui Royal Philharmonic Orchestra, cu Simfonia nr. 3 in Re minor de Gustav Mahler. La ce bun sa ne mai chinuim sa deslusim care a fost ticalos sau om de treaba, victima sau calau daca am ajuns la un grad de inmocirlire unde nu se mai desluseste nimic? Daca in anii ’90 nu s-a limpezit adevarul de minciuna si binele de rau, acum e prea tirziu si inutil.
Restul e liniste. Poate muzica.
Galerie foto
