In Romania se pot „muta muntii“ (vezi Apusenii si scoaterea la mezat a Rosiei Montana), poate „rasuna valea“, ca odinioara la Bumbesti-Livezeni, de timpenii si clisee ceausiste debitate savant, dar, pe aproape nimeni, nu intereseaza salvarea unui sanctuar cultural. In nici un caz pe cei responsabili cu administrarea bunurilor culturale la nivel de stat…
Pe unii si mereu aceeasi clica de vreo zece ani ii intereseaza doar „piinea“ pentru buzunarele lor si „circul“ acordat poporului; e adevarat, un circ glorios, dupa principiul „ca la noi la nimeni“, cu veleitati si proprietati curative garantate pe o luna de zile. Fiindca, explica directorul festivalului, cui vrea sa-l asculte, „festivalul a avut un rol important in constructia sentimentului de unitate si mindrie nationala a unui stat, Romania…“. Unde am mai auzit „sentinta“ asta? Iar pentru a completa cercul timpeniilor debitate in interviuri si preluate tale-quale de ziaristii straini invitati, ce impart, s-ar spune, acelasi grad de cultura generala „de masa“ (tavola), am mai putut afla si ca „festivalul s-a nascut in 1958 cind regimul, invitind artisti de mare marca din intreaga lume, a vrut sa se distanteze de Uniunea Sovietica, guvernata de Stalin…“. Asta-i viata…
Dl. Mihai Constantinescu vorbeste de Stalin si citeaza din „invatamintele“ cursurilor de indobitocire ideologica ceausiste, iar presedintele festivalului, dl. Holender, vorbeste despre… Hitler. Mai exact despre cit de civilizati si prietenosi i s-au parut ofiterii germani la Timisoara, in anii celui de-Al Doilea Razboi Mondial, pe cind el ii maimutarea, mic evreu insolent, salutind cu… „Heil Hitler“. Ce sa mai spui?
Desigur, nici unul dintre acesti domni, iluminati si marcati fiecare in felul lui de trecut, nu a spus vreun cuvint despre omul George Enescu, despre cultura, adevarurile si modestia lui, si cu atit mai putin despre nevoia salvarii casei lui ruinate de la Mihaileni sau a restaurarii Muzeului National ce-i poarta numele, de la Bucuresti. Nici unul dintre ei nu a vorbit despre utilitatea pentru romani si cultura lor a salvarii patrimoniului enescian, partituri, corespondenta, memorabilia etc., scoase la licitatie de o mare casa de vinzare la Bucuresti, in toiul festivalului, aparent din mostenirea Marucai Cantacuzino, daca nu or fi fost piese „instrainate“ de diversi „cercetatori“, atunci cind o parte din mostenirea enesciana a fost adusa in tara si depozitata in pivnitele casei Cantacuzino.
Problema nu este, nici pe departe, doar a acestor domni. In timpul tentativei de a impulsiona o campanie de presa si o dezbatere publica in favoarea salvarii casei lui Enescu de la Mihaileni, nu am auzit nici o luare de pozitie publica de la multimea muzicologilor, a criticilor muzicali, a compozitorilor si, nu pe ultimul loc, a interpretilor enescieni romani. Exceptiile se pot numara pe degete. Fiecare dintre ei pare sa se ascunda in gaura de sarpe, atunci cind nu devine agresiv-jignit dupa vreun indemn de a lua o pozitie; unii, banuiesc, de frica de a nu mai fi invitati sa concerteze la Bucuresti, unii „fericiti“ cu o mica ciozvirta a unui „spectacol“ (vorba lui Victor Ponta) in cadrul festivalului sau de a scrie citeva rinduri pentru un livret de disc, altii conditionati de reflexele zise patriotice ale vremurilor ceausiste, in care au rezistat care mai de care cu tarie, dar… „pasiv“.
Pentru a spune lucrurilor pe nume, niciodata, de la mijlocul anilor 1980, nu am primit atitea „sfaturi“ bune, acuzatii si amenintari, mai mult sau mai putin ascunse, prin mesaje, e-mailuri, telefoane, de a nu mai vorbi despre un subiect ce ar fi, vezi Doamne, in detrimentul „reputatiei“ Romaniei. Ca si cum o casa memoriala in plus George Enescu sau restaurarea casei Cantacuzino din Bucuresti ar fi de rea faima… Daca in anii ‘’80, indemnurile de a nu mai vorbi la BBC si Europa Libera veneau de la binevoitori colaboratori ai Securitatii, astazi ce specie de oameni s-o fi aflind indaratul lor?…
Trebuie sa admit, deocamdata, o infringere: casa lui George Enescu de la Mihaileni este condamnata la moarte! Dincolo de toate minciunile, dezinformarile si praful in ochi aruncat de responsabilii cu patrimoniul de la Botosani si Bucuresti, de relatarile agentiei Agerpres, ca si de diversi binevoitori „corespondenti“, mai mult sau mai putin anonimi, situatia pare clara. O rezuma, intr-o postare pe Facebook, fostul secretar general al Ministerului Culturii si, intr-o scrisoare explicativa, un membru al Institutului National al Patrimoniului: „dosarul de clasare sa casei drept monumentt ar fi fost aprobat in sedinta Sectiunii de evidenta a Comisiei Nationale a Monumentelor Istorice din data de 15.04.2013“; casei de la Mihaileni i s-a acordat chiar un „cod de monument“, la 27 mai 2013. Dar, cum „nici pina la aceasta ora dosarul pentru clasare nu a fost dat spre avizarea Comisiei Nationale a Monumentelor Istorice, prin urmare nici ordinul de ministru pentru clasare nu putea fi eliberat“. Iar iarna casei de la Mihaileni nu va fi ca vara…