Fiecare dintre actantii acestui eveniment simte insa altfel ceea ce se consuma in preajma lui. Fie ca este membru al orchestrei si e atent la intrarile date de dirijor, fie ca este o fatuca zglobie care suride mereu fericita, isi schimba des pozitia corpului, mutindu-si centrul de greutate in functie de cum isi asaza un picior peste celalalt si corespondeaza de zor tot dind SMS-uri. Ca veni vorba de impresii. Un dirijor amic ne spunea ca Boris Berezovski a cintat prea repede, nu energic, cum avansam noi. Peste doua zile, dirijorul lui Berezovski se plingea ca abia putea sa se tina dupa iuteala interpretarii pianistului – un mare pianist, altminteri, dovada bisurile formidabile cu Debussy – si ca tot concertul a fost mai scurt cu aproate opt minute. Intre inregistrarea facuta de Glenn Gould la optsprezece ani cu „Variatiunile Goldberg“ si cea facuta cu putin inaintea mortii este de patru minute. Timpul suspendat in acest rastimp al interpretarii – si aici Radu Lupu este si el mare mester – da inefabilul dupa care alergam. Uneori. Deseori. De aici si sentimentul, evident subiectiv, ca fiecare dintre cei foarte multi care au participat la acest Festival Enescu are un festival al lui. Poate nu as fi deschis aceasta paranteza daca o distinsa antropoloaga de origine romana, dar care combate in mediul intelectual parizian nu ar fi comis in scris o frumoasa incursiune, la fel de subiectiva, pe tema acestui festival. Poate ca cititorii „Suplimentului de cultura“ iesean ar dori amanunte, detalii si impresii concrete despre un concert sau altul. Se gasesc peste tot, inclusiv pe numeroasele bloguri. Citim mai putine gazete, in schimb la blogareala e frenezie mare. Poate ca numerosii – cam citi? – melomani de pe tot cuprinsul Romaniei sint doritori sa stie cum-a-fost-acolo-unde-eu-nu-am-ajuns. Poate ca si cei care diriguiesc afacerile intestine ale festivalului vor sa afle – oare? – ce si cum despre concerte din partea celor avizati. Toate punctele de vedere mi/ni se par corecte si bine-venite. Totusi. Revin la pagina plina de empatie vizavi de muzica si de concertele derulate, pe care un intelectual roman de prima mina le livreaza intr-un prestigios hebdomadar bucurestean tot de prima mina. De aici s-a si itit ideea de a glosa in marginea unui sentiment foarte acut personal al Festivalului Enescu. Daca distinsa cercetatoare si eseista a perceput tot ce s-a consumat in festival sub semnul unei mari bucurii si satisfactii, nu are decit sa ma bucure. Nu am decit regretul ca la acest festival am avut, pentru prima data, un sentiment contrariu. Daca la alte editii abia asteptam inca o zi de concerte, de aceasta data parca asteptam sa se termine mai repede. Cu toate ca nu ai la indemina in fiecare zi un recital ca al lui Murray Perahia. Nu stiu daca ma pot face inteles. Sau este un abuz din partea mea sa risipesc spatiul tipografic oferit de revista ieseana pentru tribulatii strict personale. Care, mai mult sau mai putin, sint de uz personal. Anton Holban, prozatorul de mare finete care a fost si un excelent comentator muzical – mai avem aici pe alde Nicolae Filimon, Mihail Sebastian sau M.H. Simionescu (ajuns si director la Opera Romana, timpul e nemilos…) –, are o pagina superba in care relateaza un concert de la opera de pe cheiul Dimbovitei. Nu despre solisti, cor, orchestra, dirijor sau spectacolul in sine – o opera de Verdi, parca – scrie autorul Ioanei si al Jocurilor Daniei, ci despre cum un spectator burtos vrea sa recupereze o bomboana scapata din mina in timpul uverturii. Atentia lui Holban este concentrata asupra acestui personaj care-i retine interesul. Pagina are o savoare formidabila, pentru ca omul cu bomboana se chinuie sa recupereze obiectul pierdut pret de un act. Iar la pauza, cind lumea aplauda si s-au aprins luminile in sala, omul isi recupereaza bomboana si suride fericit. Incepe sa aplaude si el. Alaturi de el aplauda si Holban. Eu pot aplauda tot ce a scris Anca Manolescu despre Festivalul Enescu. Dar nu pot confirma ca m-am fericit intilnind oameni fericiti, spectatori care abia vibrau de bucurie sa-si faca noi prieteni, melomani extaziati care abia asteptau sa-si impartaseasca emotiile.
As zice ca era viceversa. Ca lumea se bulucea sau la toaleta, la Ateneu mai ales – este o problema cind cozile devin lungi precum la magazinele de lactate de pe vremea cind erau mai putine magazine cu produse alimentare –, sau sa infulece un sandvis, sa bea un pahar de sampanie, sa fumeze o tigara in afara incintei salii de concert. Nu am avut sentimentul unei mari comuniuni legate de muzica baroca sau medievala, atit de prizata astazi, nici sentimentul ca ma simt solidar cu cei care in timpul concertului au mai tras cite un git de apa (neaparat) plata, au fosnit foaia festivalului (oferita gratis de organizatori, daca era de cumparat, chiar si la un pret minim, ramineau destule exemplare nevindute) sau au tot sucit te miri ce haine si posete. Inchisul unei posete sau „etu“ pentru ochelari este la fel de perturbator ca si scosul unui pantof cu toc, pentru masajul talpii. Am avut parte si de asa ceva. De vinturatul prin sala si superinghesuiala de la Ateneu nu mai zicem nimic. OK, ne ridicam deasupra tuturor acestor, evident, nimicuri si raminem, pe cit posibil, doar cu marea muzica. OK, ea exista, realmente a fost, dar a intrat in noi, am perceput-o in profunzimile si in mesajul ei intern, sau am mai bifat o seara care altfel era goala daca nu ne buluceam la concert(e)? Multe variante de luat in seama, de luat in colimatorul unei arme de mare precizie care este forul nostru launtric. De aici un sentiment de insatisfactie pe care l-am avut. Pentru prima data la aceasta editie. Probabil si mediatizarea excesiva care s-a facut. Era nevoie? Chiar ne reprezinta acest festival sau e o dulce iluzie, cu brand-uirea lui cu tot? Nu stiu. Nu stim. Nu am vazut doar doamne si domni frumosi si eleganti pe care i-a simtit cu multa caldura Anca Manolescu. Am vazut si simtit prezenta altora pentru care muzica nu avea nici o noima. Era doar un prilej de trancaneala sau contacte, nu era socializare si comunicare autentica, era inghesuiala fara continut. Pentru prima data am luat contact cu mocheta degradata si jegoasa a Salii Palatului. Pentru prima data parca nu mai incapeam – nu eram singurul, numarul mare de scirtiituri la o simfonie de Enescu sau un concert de Beethoven ar fi putut conduce la ideea ca sunetele emise de fotoliile uzate sint trecute in partitura. Pentru prima oara – poate si ultima – nu mai aveam stare sa ma bucur de finalul unei piese interpretate magistral cind in crestet ti se urla Bravoo! Bravoo! Ca la 23 august, dupa ce comentariile de la inceputul aceleiasi piese erau audibile si peste doua rinduri. Etc. U.S.W. (acelasi lucru pe nemteste, si te intrebi de ce indicatiile lui Mahler pe partitura sint in germana, iar ale lui Enescu in franceza).
Da, Festivalul Enescu a fost un prilej de mare bucurie pentru TOATA LUMEA.
Numai ca l-am perceput diferit.
Editia din 2015, o certitudine
La concertul de inchidere de la Sala Palatului, cind Royal Philharmonic Orchestra, sub bagheta lui Cristian Mandeal, si violonistul Dmitri Sikovetsky se pregateau sa interpreteze o pagina rar interpretata in concert din opera inca nu pe deplin valorificata a lui George Enescu – este vorba de „Capriccio pentru vioara si orchestra“ (orchestratie de Cornel Taranu dupa schitele compozitorului) – a aparut si Ministrul Culturii, Daniel Barbu, ca sa ne anunte, ca la pocker, sec, fara prea multe bezele, ca deja avem certitudinea Festivalului Enescu din 2015 si ca deja stim cine si cind se va produce concertul de deschidere la viitoarea editie. Filarmonica din Berlin, dirijata de, am uitat pentru ca nu mi-am notat, si in clipa de fata nici nu e relevant acest amanunt. Daca stim insa ca e Ioan Hollender la cirma festivalului, atunci, in mod cert, dirijorul va fi un nume de mare rezonanta. Asa cum au fost majoritatea numelor clopotitoare de muzicieni care s-au tot perindat intr-un ametitor ritm, pret de o luna, pe scenele de concert din Bucuresti si din tara. Faptul ca Festivalul Enescu nu s-a consumat doar la Bucuresti este un gest merituos al organizatorilor.
Apel pentru autenticitate in muzica
Ce ar fi de remarcat dupa acest, sa nu-i spunem maraton muzical sau cum sa-i zicem?
Mai intii as face un mic apel. Un mesaj de uz intern, livrat unui public, care, in mod cert, asteapta mesaje de la brand-urile intelectuale, si nu de la oricine. Dar asta ar fi o discutie pentru alta ocazie. Pe cine citim sau ce citim.
Mai intii, citeva vorbe despre muzica si concerte. Apel pentru ce?
Pentru autenticitate in muzica. O viata intreaga de muzician George Enescu s-a impotrivit perfectiunii golite de sensuri. De vibratie si traire artistica. Umana, la urma urmelor. Denuntind exhibitiile virtuozitatii cu iz senzational, amendind lenea si gustul indoielnic drapate in perfectiune. Si asta intr-un secol in care tehnica si abilitatea interpretativa – dar si ideatica – in sine si-au cistigat nu putini admiratori si sustinatori. In absenta umanului, creatia devine o simpla tarantela in jurul unui mare gol. Intr-o lume posomorita si tifnoasa, autosatisfacuta de ea insasi, bucuria muzicii dispare. Enescu, ca si Arthur Rubinstein sau Lipatti, Ivo Pogorelich, Glenn Gould sau Murray Perahia si Radu Lupu care recent ne-au vizitat, readuce mirajul viului, al autenticului, al vibratiei artistice la cote inalte, la indemina noastra. Asumindu-si erorile, insatisfactiile de moment, ezitarile sau temerile de tot felul. Care artist, precum Walter Gieseking, s-ar mai fi oprit din interpretarea unei sonate de Beethoven si, scuzindu-se, s-o ia de la inceput, pentru ca gresise nu stiu ce nota, spre, evident, uluiala publicului, dar si a noastra, de ce nu. Omul nu e si nu poate fi o masina, un robot. Poate, dar pretul platit ar fi prea mare. Publicul ar trebui cistigat si nu pacalit, sa simta si el acolo, in sala de concert, ca intra intr-un soi de comunicare, de dialog cu artistul, cu muzica, sa fie constient ca exista, ca traieste, ca este o fiinta vie, sa se pipaie si sa strige: „Este!“. Nu perfectiunea, nu interpretarea ideala – care o fi aia? –, utopica poate, a promovat un artist ca Enescu, ci apropierea de tot ce tine de vibrato-ul vietii si al mortii.
„Nous vivons sous le signe de la perfection. Ou exige chaque soir une soante parfaite, sans une seule fausse note; comme on reclame, au maïs de février, une grappe de raisin, frais, sans un seul grain pourri: c’est, dans l’un et l’autre cas, le miracle du froid artificiel. Or la perfection qui passionne tant de gens ne m’intéresse pas. Ce qui importe, en art, c’est de vibrer soi-même et de faire vibrer les autres.“
Ce se poate adauga ca sa nu cadem intr-o retorica gaunoasa? Traim cu senzatia ca muzica a devenit mai mult un prilej de mondenitate. Poate ne inselam. Poate ar trebui pur si simplu sa ne ascundem in spatele sunetelor. Fara sa le alteram cu propriile noastre inadecvari. Muzicale, existentiale sau de orice natura ar fi ele. Altminteri, festivalurile sint bine-venite prilejuri de relansare a vietii noastre launtrice. A cauta bilete, a alege intre programe, a intemeia noi prietenii, a asculta discuri prafuite sau a renunta la cite un film pentru o sonata, cvartet sau simfonie. Mare parte din lipsa de autenticitate a modernitatii noastre, mai mult mimata, provine dintr-o rea perceptie a muzicii. Sa ne reamintim ca ultimele cvartete beethoveniene, via Schonberg, Bartok si Enescu, ne aduc in imediata proximitate a sensibilitatii contemporane. Cu marile ei fisuri si interogatii. Daca azi traim urit e si din vina noastra. Festivalurile trec, noi raminem. In definitiv, nimeni nu ne obliga la nimic.
Noua stagiune bate la usa
Ei bine, aceste citeva impresii de festival nu sint de la aceasta editie, dar isi pastreaza actualitatea. Sa speram ca la viitoarea editie – doi ani trec foarte iute, iar daca ar fi sa ne raportam la eternitatea care-i afecta pe melomanii Cioran si Vlahuta, nu conteaza mai deloc.
Noua stagiune muzicala postfestival deja bate la usa. O noua stagiune, evident, fara nume mari, dar cu multa muzica buna. Poate, cumva linistiti dupa potopul de concerte, care, evident, nu avea cum sa nu oboseasca pe fiecare dintre noi, vom simti marea bucurie a muzicii la modul cum, elegant si cu multa caldura, ne invita Anca Manolescu in „Dilema“.
Galerie foto
