Desi Cel care ma asteapta, romanul ei de debut si cel mai cunoscut, a fost initial interzis, scriitoarea n-a parasit Iranul, ba mai mult, a ajuns sa lucreze la un moment dat in Ministerul Muncii. Este Saniee dovada ca totusi se poate scrie liber in Iranul de azi? Sau vorbim de un compromis, de un pact facut cu puterea, din care ambele parti au ceva de cistigat, dar si de pierdut? Nu stiu cum este privita Saniee de colegele ei scriitoare, daca se cunosc si isi vorbesc pe la diverse festivaluri literare, insa cu siguranta vorbim de o autoare care merita citita. O dovedesc nu doar cele douazeci de editii pe care le-a cunoscut in Iran Cel care ma asteapta (ca sa nu mai vorbim de numarul mare de traduceri pe care l-a avut), dar si cartea de fata, Tatal celuilalt copil, un roman care, desi se petrece in Teheranul fundamentalist al anilor ’80, s-ar putea petrece, in linii mari, cam oriunde.
O familie care a uitat sa iubeasca
In familia Mokhtari, viata ar putea fi frumoasa. Naser si Maryam s-au casatorit din iubire si, tot din iubire, au facut trei copii. Financiar, familia nu o duce rau, iar cu regimul politic nu au probleme. Si totusi ceva umbreste viata acestei familii, si anume ignoranta. Din cei trei copii nascuti de Maryam, doi baieti si o fata, unul are probleme. Desi a implinit de curind virsta de sapte ani, Shahab inca nu vorbeste (cu toate ca intelege tot ce i se spune), motiv pentru care este privit ca fiind „prost“, „idiot“, „inapoiat“ sau, intr-un limbaj mai pretentios, ca avind „deficiente mentale“. Tatal sau, mai ales, pare convins de acest fapt, pe cind mama tinde mai degraba sa creada ce le-a spus un doctor la un moment dat, cum ca baiatul e normal si intr-o zi „isi va da drumul“. Doar ca asta se intimpla acum vreo doi, trei ani si daca Shahab si-a dat drumul, a fost doar in pantaloni, o alta sursa de enervare si umilire pentru parintele sau. Problema lui Shahab nu este doar imposibilitatea de a vorbi. De fapt, el chiar vorbeste, doar ca o face eminamente in gind, si numai cu cei doi prieteni imaginari pe care ii are, Asi si Babi. De fapt, adevarata problema pe care o are consta in lipsa compasiunii din partea rudelor si a familiei in general pentru mica sa „ciudatenie“, Maryam fiind singura care se straduieste sa-i faca viata mai usoara, desi uneori, influentata de negativismul sotului, si ea esueaza. Lipsa empatiei celor apropiati, coroborata cu frustrarea pe care o resimte baiatul vazind cum tatal sau se instraineaza de el pe zi ce trece, renuntind pina si la cele mai elementare gesturi de dragoste paterna, favorizeaza aparitia unui cerc vicios in interiorul caruia un Shahab umilit, furios si infricosat in egala masura se deda la fapte reprobabile, stirnind antipatia celor din jur, care il privesc automat ca reprezentind un pericol (la un moment dat va fi acuzat ca a provocat un incendiu, desi, evident, autorul e altul), un factor de stres, o sursa de neplacere, dar si de batjocura.
Singura care il va intelege pe de-a-ntregul si care il va ajuta sa-si recapete increderea in sine este bunica baiatului. Murindu-i sotul, Bibi, cum ii spune Shahab, vine sa locuiasca pentru un timp in casa ginerelui ei. Va gasi aici o familie dezbinata, coplesita de tristeti si regrete, care a uitat sa iubeasca. Cu rabdare si duiosie, ea stabileste o relatie de complicitate si incredere cu acest baietel interiorizat si nesigur, reusind intr-un timp relativ scurt ceea ce parintii lui nu reusisera in ani de zile: sa-l faca sa vorbeasca. Odata depasit acest prag si mergind la scoala, unde ajunge sa demonstreze exceptionale calitati artistice (pentru care, in mod ironic, directorul scolii il va felicita pe tatal baiatului pentru responsabilitatea de care a dat dovada), traumele trecutului sint incet, incet depasite, fara sa fie insa date uitarii. In mod deloc surprinzator, baiatul nu poate uita purtarea tatalui, lipsa lui de iubire, de caldura, de suport emotional, care l-ar fi facut sa treaca mai usor peste groaza de a vorbi pe care o resimtea in copilarie. Tocmai de aceea, Naser va ramine pentru totdeauna „tatal lui Arash“, adica al fratelui mai mare, al „celuilalt copil“.
O scriitoare care stapineste arta compromisului
Pe parcursul lecturii, background-ul autoarei transpare aproape la tot pasul, Saniee integrind cu pricepere concepte si teorii legate de psihologia copilului si reusind practic sa ne arate nu doar cit de usor putem cauza, ca parinti, traume ireparabile unui copil, dar si cit de usor ar fi sa nu le cauzam. Chiar si asa, citind acest roman atit de realist pina la urma, m-am intrebat nu odata daca el nu s-ar putea preta si unei interpretari alegorice. Shahab nu este doar un copil cu probleme, mutenia lui este de fapt mutenia unui intreg popor terorizat de un regim sever care, sustinind ca ii vrea binele, nu face decit sa-i provoace suferinta. Daca autoarea a avut sau nu aceasta intentie, nu putem sti si nici nu conteaza. Cert este ca ne aflam in fata unui roman care, intr-un fel sau altul, a reusit tot ce si-a propus: sa traga un semnal de alarma, sa-l traga convingator, dar in acelasi timp sa vina cu o rezolvare care sa nu frustreze prea tare asteptarile cititorului. Parinoush Saniee stapineste, in mod categoric, arta compromisului.
Parinoush Saniee, Tatal celuilalt copil, traducere de Cristina Ciovarnache, colectia „Biblioteca Polirom. Actual“, Editura Polirom, 2013
Galerie foto
