Cum ar fi rezolvat dinsii titlurile bombastice de astazi, de genul „SOC si GROAZA: Ce gest NECUGETAT a facut Bianca Dragusanu in fata ALTARULUI?“? Cum ar fi procedat, daca ar fi fost angajatii unui tabloid scris in limba mesopotamienilor? Ar fi titrat, in loc de cuvinte cu majuscule, cuie mai lungi, eventual, le-ar fi cioplit si niste dibluri? Ce-ar fi facut un jurnalist de azi, in cautarea senzationalului redat prin limbajul vechiului Egipt? Ar fi desenat un strut in spagat, in loc de-o vrabiuta, in prezentarea unui insert video cu titlul: „Cui i se vede PASARICA aici?“. In fine, poate ma insel: un colibri, pardon!, un COLIBRI ar fi fost mai nimerit. Sta rar la pozat, dar merita asteptarea! La chinezi, ce sa mai zici? Paradoxal, putini ii inteleg, desi sint citeva miliarde. Si, cu toate astea, un tabloid european sau american, care ar fi fost scris cu alfabetul din democratul imperiu, ar fi latit, intr-o ideograma de pe prima pagina, intr-un titlu de genul „Uite ce VILA si-a facut Becali“, cele doua semne care sugereaza forma clasica a acoperisului?
Lasind gluma deoparte, sintem prizonierii unui paradox: viteza accesului la informatia bruta este invers proportionala cu viteza decodificarii mesajelor primite. Ai spune ca nevoia de a te informa repede, din multe surse, ii obliga pe jurnalisti sa simplifice textul care ajunge la consumator. Asta ar insemna sa-ti iei portia zilnica de informatie bruta fara prea mare efort. Vorbim, din pacate, despre o presa din ce in ce mai restrinsa care se manifesta astfel.
Altfel, majoritatea canalelor ce ne trimit – zic ele – informatii au ajuns sclavii unei tehnologii pe care o folosesc cu inconstienta candida a unui copil de doi ani, care descopera creioanele colorate si efectele utilizarii lor asupra peretilor proaspat varuiti. Pe scurt: aiurea, fara nici o noima. Tehnologia asta e simplu de utilizat ca buna ziua. Pe timpuri, ii dadeai zetarului nopti nedormite daca veneai cu cuvinte scrise cu majuscule in titlu, care, eventual, sa fie colorate. Astazi, epoca digitala rezolva problema in citeva secunde, fara ca tu sa ai habar cum. Multi au facut ulcer uitindu-se la fructul asta oprit. Azi, cind iti cade para malaiata in cap, nu e pacat sa nu profiti si sa maninci cinci kile odata? Indigestia ta o suporta, oricum, consumatorii de media.
Nu sint nici macar 1% antropolog al presei, insa risc, lansind o posibila explicatie despre evolutia (vedeti ce simplu e?) involutia mesajului mediatic. Simpaticii baieti si fete care fac azi presa despre care vorbim au prins o idee din vechime, absolut logica si sanatoasa, pe care au reusit s-o faca de nerecunoscut. Cuvintele astea cu litere mari, pe care le citim prin ziare, pe internet sau pe la televiziuni, se numeau pe timpuri cuvinte-cheie. Ele erau folosite in special de agentiile de presa, cind trimiteau, prin telex (mai stie cineva ce e ala?), stirile catre redactii. Citite unul dupa celalalt, iti dadeau informatiile esentiale dintr-un text: cine?, ce?, unde?. Evident, dupa asta urma si stirea propriu-zisa. Acum, nu mai gasim nici o urma de logica a lecturii in titlurile in cauza, ilustrate – bonus! – cu tite si emoticoane.
Modul asta de tratare a informatiei seamana izbitor cu televizoarele Opera romanesti de pe timpuri. Proprietarii lor le trintesc in crestet doua mileuri, pe care asaza un peste si un barcagiu chinez, se dau un pas inapoi, pun mina la gura si, admirativ, scapa printre oftaturi o falsa constatare: „Parca e Panasonic, minca-l-ar mama!“.