Cu toate ca umbla cu sareta, parca se deplasa mai repede si ajungea cu mai putina intirziere decit trenurile CFR din ziua de azi. Nu-l cronometra nimeni, dar toata lumea stia cam cind sa iasa la poarta ca „tre’ sa treaca Nea Ion“. Si n-am auzit pe vreunul sa se plinga vreodata ca n-ar fi venit la timp. La inceput ma minunam de cum arata sareta lui, insa cu asta m-am obisnuit repede. In schimb, in toata copilaria mea petrecuta la tara m-a fascinat geanta lui imensa de piele, mai precis teancul de ziare si reviste dinauntru. Intii, pentru ca uneori – atunci cind avea un avans fata de programul lui ori, pur si simplu, isi mai tragea sufletul – ii cerea mamei o cana cu apa si, intre timp, imi dadea voie sa ma uit in revista „Cutezatorii“, la care n-aveam abonament. Sincer, nici n-o deschideam, ci doar sorbeam serialul de benzi desenate de pe coperta spate. Restul, cuvintari ceausiste si realizari pionieresti, stiam, nici nu merita. Pe urma, nu mai tin minte din ce motive – ori nu mai venea revista, ori m-am plictisit eu –, in scurtele pauze pe care le facea uneori la casa noastra, ma rugam la Nea Ion sa ma lase sa-i frunzaresc ziarele. Cum omul era totdeauna pe fuga, n-apucam sa vad mare lucru. Doar o mare promisiune neonorata de vesti si curiozitati din lumea larga. Chiar si cind ai mei aveau abonament la un ziar, tot mai atras eram de geanta. Nu vorbim de ceea ce gaseai inauntru (mare parte, maculatura cu propaganda comunista de necitit), ci de ce-mi inchipuiam eu c-ar putea fi in paginile la care n-aveam acces. Vroiam sa vad ziarele si revistele din geanta, pe toate, pentru ca cel pe care il primeam noi ma plictisea de fiecare data. Insa, pe scurt, Nea Ion e cumva vinovat c-a inceput sa-mi placa presa scrisa, ca mi-a stirnit curiozitatea pentru asta.
Apoi, relatia pasionala a continuat cind am venit in oras la liceu, perioada in care aveam acces la ziarele si revistele devenite ambalaj pentru pachetele cu mincare de-acasa. Desfaceam un ou fiert sau un mar, citeam petecul de hirtie in care fusese invelit. Cozonacul era intotdeauna un deliciu: impachetat in doua pagini mari, fata in fata. Sa tot citesti.
In caminul studentesc, mai mereu apareau doua-trei ziare prin camera. Imi si cumparam destul de des, pentru ca, cel putin asa mi se pare mie, in anii ’90 chiar aveai ce sa citesti. Si citeam cu pofta, cu regretul ca nu le pot cumpara pe toate (gaseai cel putin treizeci de branduri diferite la chiosc, cred).
Abia cu primul meu serviciu serios am ajuns sa-mi vad visul cu ochii in aceasta privinta: compania la care lucram era abonata la vreo douazeci de ziare si reviste, cam la tot ce exista important pe piata. Mai mult, era de datoria mea sa le citesc, sa monitorizez ce se scrie despre noi. Odata cu plecarea mea din slujba cu pricina, pasiunea s-a stins incet-incet, reducindu-se la a-mi cumpara si a citi ziare doar pe tren, in calatoriile lungi.
Multa vreme am crezut ca dezinteresul meu creste din cauza internetului, a televizorului, a suprasaturatiei. Uite, mi-am zis, tata citeste in continuare cu aceeasi pasiune. „Niste ziare!“, imi cere el de fiecare data cind il intreb ce sa-i aduc de la oras. Insa din ce in ce mai des, cind merg la chiosc ca sa-i cumpar ziare, abia daca mai gasesc doua-trei care sa merite cit de cit, care sa nu fie o odioasa propaganda ori cancanuri sub limita oricarui bun-gust si simt.
Si ma intreb si eu ca un Nea Ion oarecare: de ce-as mai da bani pe un ziar tiparit de azi? Ca sa citesc stirile pe care le-am vazut aseara pe internet? Ca sa realizez ce partid ori mahar il finanteaza in interes strict personal? Mersi, imi dau seama dupa titlurile ori reclamele de pe prima pagina, asa cum le vad insirate pe taraba. Ca sa aflu detalii indecente, scrise cu picioarele, despre viata intima a unor vedete de care n-am auzit in viata mea?
N-am nimic de impartit cu presa tabloid. Daca se vinde, daca are public, treaba ei. In acelasi timp, sint convins ca mai exista totusi un public – e drept, redus simtitor – care vrea si altceva. Mi-e greu sa cred ca ne-am timpit cu totii in tara asta, ca prea putini mai au placerea de a citi pe o foaie tiparita si altceva, in timp ce-si beau cafeaua. Si-ntreb din nou: care Nea Ion din conducerea unui ziar pretins quality e atit de naiv sa-si inchipuie ca se poate bate cu internetul, cu tabloidele si cu televiziunile in cancan si propaganda? Nu-i vizibil de la o posta ca, atunci cind reduci continutul ziarului la un melanj nefericit de stiri expirate, propaganda si cancan, te autocondamni la disparitie?!