Cum Dumnezeu nu ne-am gindit, din februarie incoace, eu si prietenii mei de la „Suplimentul de cultura“ la o solutie atit de usoara si de ieftina?! Toti instariti din cale afara din veniturile noastre gazetaresti, sa renuntam sa ne mai renovam casele de la munte si sa bagam in schimb banii in restaurarea unei „casute“ de patrimoniu a Romaniei!! Da-ne, Doamne, intelepciunea cea de pe urma sa suportam tot ridicolul unor astfel de indemnuri patriotice, formulate cu atita diplomatie si drag de Enescu!
Nu stiti prea bine cine a fost acest George Enescu despre care tot vorbim, in afara de un nume de festival, atit de perfect organizat incit si-ar putea schimba chiar denumirea in Festivalul „Micul Salzburg“? Un mare si astazi venerat violonist, Ivry Gitlis, care cu citeva luni in urma se declara mai mult decit dispus sa ne sprijine pentru salvarea casei celui care i-a fost profesor, i-a facut luna aceasta un portret intr-un numar special al revistei britanice „The Strad“, dedicat marilor interpreti din trecut.
Gitlis i-a fost prezentat lui Enescu prin intermediul pianistei Céliny Chailley-Richez, pe cind era copil, iar maestrul i-a oferit atunci o fotografie cu autograf, pe care statea scris indemnul „Rabdare si curaj“. „M-am minunat adesea ce a vrut sa spuna: cred ca astazi stiu, mai mult sau mai putin“ – scrie violonistul in scurta evocare din „The Strad“.
„Am petrecut o intreaga vara lucrind cu el si a fost foarte intensa. I-am placut si mi-a acordat mult din timpul sau. Statea intotdeauna la pian. Imi cinta totul – sonate sau concerte. Era ca si cum te-ai lasa transportat, ca si cum erai o mica barca, iar riul te purta cu el. Intreg corpul sau respira muzica: felul in care tinea vioara, felul in care fraza si sculpta fraza muzicala… […] Ma gindeam la el ca si cum ar fi venit de pe o alta planeta, un extraterestru; ca si cum ar fi pogorit pe pamint pentru a aduce o ofranda. Era simplu si umil, modest peste cale si distantat de orice fel de ostentatie. Mesajul sau era foarte clar, asa incit nu aveai nevoie sa-l cunosti prin intermediul cuvintelor. Iti intra in porii fiintei si devenea parte din tine. […]“
Minunata evocare a lui Ivry Gitlis trebuie cunoscuta si consemnata, poate si pe peretii eventualului viitor muzeu de la Mihaileni: „Nu existau game. Nu studiam impreuna cintatul la vioara. Vioara era muzica, spre deosebire de alti pedagogi, pentru el era muzica, muzica, muzica. Nu ar fi vorbit despre miscari de arcus in sus si in jos, ci despre munti, despre soare si despre cer. Traia ceva impreuna cu tine. Nu iti spunea sa faci intr-un fel sau in altul. Era mult mai eficient: cu el traiai experienta unei calatorii de viata“.
„[…] Oameni ca Enescu nu au fost numai figuri publice, care au jucat un rol de figuri publice; ei erau ceea ce erau. […] Ceea ce Enescu m-a invatat este sa nu iau lucrurile asa cum sint sau asa cum par sa fie, sa merg in profunzimea lor si sa ma privesc din interior. Care este raspunsul tau la notele pe care le ai in fata? Altfel, sint doar note pe o bucata de hirtie, ca niste mici muste; nu inseamna nimic.“ Si Ivry Gitlis isi incheie evocarea: „Imi place istoria despre dirijorul Otto Klemperer; cineva vine la el si il intreaba: „Maestre, pentru mine sinteti ca Dumnezeu, dar de ce utilizati muzica in timp ce dirijati, cind cei mai multi nu o fac? Klemperer i-a raspuns: «Folosesc muzica fiindca stiu sa o citesc!». Probabil ca Enescu m-a invatat putin cum sa citesc si eu muzica“ („The Strad“, octombrie 2013, p. 51).
Ce sa va mai spun? Preiau si eu de la maestrul Gitlis indemnul enescian si va incurajez mai departe, pe cei putini in gind cu noi: „Rabdare si curaj!“…