Filmul nu suna la fel de sfatos ca trailerul. Dimpotriva, e o poveste barbateasca, demna si plina de adrenalina despre doua moduri de a intelege viata in general si Formula 1 in special. Morgan & Howard, un mecanism biela-manivela bine uns, ataca din nou doi adversari reali. Dupa interviul dintre David Frost si Richard Nixon care se desfasura ca un meci de box, dar la nivelul inteligentei, rivalitatea dintre pilotii Niki Lauda si James Hunt reverbereaza in filmul lor dincolo de cursele de Grand Prix.
Cei doi s-au cunoscut in 1976 si, dupa frictiunile initiale alimentate de felul caustic de a fi al lui Lauda (poreclit Sobolanul din cauza maxilarului proeminent) si de gura sloboda a lui Hunt, au invatat sa se respecte, desi intre ei a existat o competitie permanenta. S-au stimulat reciproc in asa maniera incit, atunci cind s-a accidentat groaznic la Nürburgring, Lauda a fost stimulat sa-si revina in 42 de zile (dupa arsuri de gradul 3 si plamini plini de gaze) numai de ideea ca, in timp ce el zace in spital, Hunt cistiga cursa dupa cursa si ii ameninta titlul mondial. La 42 de zile dupa ce zacuse in coma, Niki Lauda se intorcea in monopost si termina raliul de la Monza pe locul patru.
Ce faci dupa ce iti indeplinesti visul?
Ambitia le e proprie amindurora, dar daca Hunt e un playboy rebel, renumit nu doar pentru ca vomita inaintea cursei, ci si pentru numarul mare de cuceriri feminine (vreo 5.000, spune Wikipedia), el are o ambitie nebuna sa ajunga campion mondial. Si ajunge. Filmul nu acopera prea multi ani, dar tot arunca aceasta pastila: ce faci dupa ce iti indeplinesti visul? Dincolo de sport, pericol si campioni reali, Rush ofera o poveste inteligenta despre ce face, printre altele, ca oamenii de succes sa fie diferiti. „Rush“ nu inseamna in engleza numai „graba“, ci si, la figurat, „fleac“, iar scenariul lui Peter Morgan, care pleaca de la cuvintele lui James Hunt – „Cu cit esti mai aproape de moarte, cu atit te simti mai viu“ (parind ca-i da dreptate) – spiraleaza insesizabil spre felul de a fi al lui Niki Lauda. La inceput acesta pare rigid, mai ales ca vorbeste engleza sacadat si cu accent german, dar in timp primeste tot mai multa carne, devenindu-ne la sfirsit extrem de drag (asta si datorita lui Daniel Brühl, care e incredibil de bun!). Diferenta dintre „rush“ si „rush“ tine de nuantele care separa marii invingatori. Sa reusesti pina la capat tine de o constructie interna care te pastreaza disciplinat, riguros, concentrat, dar gata sa renunti cind riscul devine prea mare. Un mare campion, din orice domeniu, stie cind sa se opreasca. Povestea lui Peter Morgan are multa substanta, dar tinde sa incline balanta spre Niki Lauda si sa il construiasca mai bine decit pe James Hunt. Cind filmul se rasuceste spre Lauda, Hunt dispare din peisaj si e sters cind mai reapare razlet (nici Chris Hemsworth nu mai pare atit de dragut in partea a doua).
Am putea parafraza „The Village Voice“ – care scria despre Metallica Through the Never ca e „pentru cei care isi zdrelesc fetele la concerte de gardurile de fier si tot au impresia ca nu sint suficient de aproape“ – si spune ca Rush face acelasi lucru pentru amatorii de Formula 1. Consistenta povestii e echilibrata de stilistica eleganta care stoarce din curse toata adrenalina posibila si te absoarbe prin urmariri cu sufletul la gura, dar si prin detalii (iarba taiata in gros plan). Nimic incarcat la nivel vizual dupa cum nici povestea nu e patetica. Filmul curge in viteza, iar fleacurile ramin la mare distanta in urma.
Rush: Rivalitate si adrenalina/Rush, de Ron Howard. Cu: Daniel Brühl, Chris Hemsworth, Alexandra Maria Lara, Olivia Wilde