– Fragment –
Cind s-a trezit Matilda, am simtit trupul mic arcuindu-se deasupra mea, apoi am auzit-o coborind de pe saltea. Pasea marunt prin camera, se intindea, incepusem sa simt frigul pe care peretele dinspre strada il expira. Matilda se-nvatase sa doarma ca un tampon intre mine si peretele inghetat, se tolanea pe-o parte si, luind forma de secera, imi masca jumatatea de cap iesita de sub plapuma. Dormeam cu o aura de sfint negativ, caci era o maidaneza neagra, puiut inca. Nu prea ne-ntelegeam, nici cu ma-sa nu ma-ntelegeam, dormea ca o vita pe dulap, sus, unde era mai cald, si nu ne folosea la nimic. Le gasisem acolo cind m-am mutat, mai era una pe care am alungat-o si doi pui care-au murit de frig sau au fost mincati de dihanii. Era o iarna grea, se scria ca nu mai ninsese atit din ’57.
M-am ridicat si am aprins focul in soba; foloseam o luminare. Mi-am luat un pulover peste helanca in care dormisem, mi-am trosnit degetele si-am suflat in pumni sa ma-ncalzesc. Pe un colt de saltea, peste plapuma, incercam sa dezleg sireturile innodate. Ma simteam stupid si sarit intr-un mod nestiut pina atunci. Vintul incepuse sa sufle, si eu, cum stateam la marginea intersectiei, eram primul care-l auzea in acoperisul de tabla. Stiam ca afara e rau, ca-s douazeci de grade sub zero, dar soba avea sa se-ncinga caci gazul suiera printre dintii de metal ai arzatorului de 800 la putere maxima.
Incaltat, prin ciorapii de lina, incercam sa-mi scarpin o eczema care-mi aparuse sub glezna. Era primul gind lucid din ziua aceea, prima placere, dar incepuse repede sa ma manince pielea peste tot si m-am gindit c-ar trebui sa ma spal. Am ridicat de toarta bidonul cu apa de 11 litri si, dupa ce-am luat o gura, l-am dus linga soba. Mi-a venit sa ma pis. Am pus pe mine halatul flausat, tip prosop, cu care o scosesem ultima oara pe maica-mea din spital, pe care l-am sustras apoi fiind unicul fiu, si-am coborit tinindu-ma atent de balustrada. Incercam sa vad pe unde calc, sa nu alunec si sa-mi rup ceva, pentru ca scarile erau bombate de o gheata groasa, negricioasa de cind se sparsesera tevile de apa si ma inundasem. Fusese neplacut si-a ramas o vreme asa, pina m-am obisnuit cu mirosul podelelor ce nu se mai uscau niciodata.
Usa ce dadea spre curte, dintr-o tabla mai groasa, avea geamuri cu grilaj in partea de sus, dar nu tinea mare lucru, ca viscolul baga zapada pe unde-ar fi trebuit sa se-mbine frumos, elegant in tocul la 90 de grade. La fel si sus, in camera, la geamurile care nu erau deloc duble. Asa era construita casa asta, care fusese pe vremuri bordeiul slugilor marelui general Magheru, cu resedinta vizavi, in vremurile noastre cu geamuri sparte, dar pazita asiduu de catre barbatii la saizeci de ani, barbati rabdatori, fosti lacatusi mecanici asteptind in uniforma de calitate inferioara inca un an sau doi, pentru a putea iesi in tihna la pensie.
Zavorul prindea o pojghita in noptile mai geroase, asa ca a trebuit sa urc dupa lampa cu gaz si sa o topesc imprejur, apoi sa trag de o mineca mai groasa si sa imping rapid astfel incit sa nu-mi frig podul palmei sau degetele; as fi putut astepta pina se raceste putin, dar faceam pe mine. Pentru ca ninsese mult, iar usa se deschidea in afara, am reusit s-o imping doar de-o palma, cit sa n-o improsc cu urina, dupa care am urcat dirdiind si mi-am lipit miinile de soba. Nu tin minte sa ma fi gindit la ceva anume, vedeam doar cum vintul imprastia stropii care-ncotro.
Cind m-am dus in bucatarie sa caut o cratita, Matilda s-a frecat de picioarele mele si a luat-o pe scari, avea ea jos o spartura prin care ii incapea capul. Erau rare momentele cind indraznea asta, ii era frica de restul casei, in aripa dreapta nici nu calcase vreodata sau, cel putin, nimeni nu chestiona treaba asta de cind venise inghetul si celelalte doua camere devenisera impracticabile. Era frig peste tot, iar ea iesea fix ca mine, dupa acelasi orar, cind nu mai putea. Ma-sa obisnuia sa dispara la intervale regulate si ne trezeam cu ea mieunind imediat ce ne gindeam c-am uitat-o; asa am gasit-o intinsa linga un trotuar citeva zile mai tirziu si mi s-a facut un pic mila, un pic scirba ca putregaiul ala statuse in aceeasi casa cu mine.
Montasem un scaunel pliant din lemn, inalt de vreo douazeci de centimetri, pe care pusesem lighenasul. In casa aia toate lucrurile erau mici, inguste si niciunul la indemina, era tot ce permitea spatiul, mai ales in momentul in care am fost nevoit sa ma string intr-o singura camera, cea mai mica. M-am spalat repede pina la briu si pe cap, apoi m-am uscat. Acolo, daca stateai in picioare linga soba, nu era chiar asa rau. Mi-am scos pantalonii si chilotii si, in apa cleioasa de la sampon, mi-am spalat curul, care nu incapea in lighean, apoi picioarele, care de-asemenea, depaseau diametrul de dedesubt al caditei de plastic. M-am uscat rapid cu un prosop curat, apoi am sters scaunelul si zoaiele de pe jos, mi-am pus haine curate, un fes si-am iesit sa vars apa. Am impins usa mai voinic parca, am clatit ligheanul cu doi pumni de zapada aleasa cu grija de pe linga temelie, apoi am urcat in bucatarie si am dat drumul la radio. Incepea sa se-ncalzeasca si-acolo, lasasem aragazul pornit si de la briu in sus curenti calzi isi faceau loc in jurul meu, excitindu-ma usor.
Am pus un ibric sa se-nfierbinte si m-am spalat pe dinti linga mormanul de vase inghetate. Nu curgea apa de vreo saptamina, crapasera toate tevile, de la sifonul chiuvetei, la canalizare si de sub robinet, pina jos, afara, la contor. Iar care nu crapasera, erau bocna oricum, pentru ca la bucatarie nu era geam, ci placaj fixat cu niste cuie, si noaptea, orice-as fi facut, temperatura scapa sub zero grade. De la oala cu mincare, la pasta de dinti si sampon, tot ce conta tineam in frigider sa nu-nghete.
Nu puteam folosi baia, asa ca mutasem oglinda in bucatarie, unde mai aveam treaba. Astfel, in timp ce-mi clateam gura, obisnuiam sa ma privesc jenat de situatie. Apoi ma uitam in plan secund si amintirile incepeau sa-si faca treaba. In spatele meu, pe perete, stateau ordonate cutiile de paste. Ceva mi-a sunat diferit in dimineata aceea si-am facut un efort: eram ca-ntr-un tablou pe care-l vazusem la o galerie de arta. Intrasem fara motiv cu o zi in urma, abatindu-ma dintr-o asa-zisa plimbare de seara, pe care o practicam din cind in cind, pentru ca imi placuse afisul din fata portii larg deschise si, in plus, prin ferestrele luminate se vedea limpede cum in cele doua incaperi de la demisol nu era nici un vizitator. In fata unei singure picturi m-am oprit cu adevarat, iar asta abia la iesire – eu, relativ nemiscat in fata artei figurative: un barbat subtire, tras la fata, aranjindu-si nodul cravatei in oglinda, cu ochii de clabuci – asta eram eu – , iar cutiile de paste de pe polita metalica erau zidurile darimate ale unei hale – asta forma adevaratul subiect al picturii. Ceva destul de prostesc sau poate foarte valoros, ca toate lucrarile expuse, mi-am spus; in fond, ce stiam eu? Ca era facuta in Romania. Sau poate ca in Basarabia sau in secuime, imi zisesem, dar indiferent de asta ceva se-ntimplase atunci pentru ca imaginea tabloului a ramas undeva in memorie. Poate-mi placuse, desi nu stiam mare lucru despre pictura si, puteam sa jur cu mina pe inima, nu prea ma interesa; stiam ca majoritatea artistilor sint un fel de saraci destepti si tocmai de asta pot deveni incomozi si unsurosi, iar eu nu trebuie sa am de-a face niciodata cu ei. Inca de cind am lucrat ca reporter-colaborator pentru revista facultatii am avut neplacerea sa intilnesc doi muzicieni, citiva scriitori marunti si imi fusese suficient, puteam spune franc ca, evident, cu mici rezerve, cunosc genul.
Cind am realizat ca ma uit in ochii mei am lasat capul in jos, unde stralucea alba, naclaind inoxul chiuvetei, pasta de dinti pe care-o scuipasem. In ea, subtiri, citeva dire precise de singe.
AUTORUL
Bogdan Cosa (n. 24 ianuarie 1989, Codlea) a absolvit studiile masterale in teoria literaturii la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti.
In 2011 a obtinut Premiul pentru debut al Editurii Cartea Romaneasca, in urma caruia a publicat romanul Poker. In 2013 a publicat la aceeasi editura volumul de poezii O forma de adapost primara.
Este inclus, alaturi de 19 romancieri din Europa, in antologia European First Novel Festival (Visit Printing House Budapest, 2012).
Intre 1 octombrie 2012 si 31 septembrie 2013 a beneficiat de bursa de creatie a revistei „Observator Cultural“, perioada in care a scris romanul Poker. Black Glass.
CARTEA
Black Glass continua povestea lui Tudor Klein, unul dintre cele mai populare personaje din literatura romana contemporana, la trei ani dupa aventurile acestuia alaturi de „fratia“ din Poker (2011), romanul care l-a facut cunoscut publicului larg pe Bogdan Cosa, cistigatorul Premiului pentru Debut al Editurii Cartea Romaneasca in anul 2010.
„Se spune ca jumatate dintre cei care sufera de atacuri de panica sau de pe urma oricarei alte forme de anxietate ajung sa dezvolte, in mai putin de cinci ani, o depresie severa. Cei mai multi se feresc sa vorbeasca cu un medic inca de la primele semne ale bolii, cautind, pina sa ajunga la literatura de specialitate, descrieri ale unor cazuri similare. Asa am procedat si eu, asistat de librari, de anticari si de psihiatrii internetului, iar Black Glass este modul meu de a le multumi atit celor care au facut publice istoriile lor, cit si celor care au facut arta din asta, pentru ca nu m-au lasat singur.“ – Bogdan Cosa
„Un stil succint, straight, care vine stilistic in descendenta unor Norman Mailer – Bret Easton Ellis, face ca romanul sau, destul de scurt ce-i drept, sa poata fi citit dintr-o suflare. Nimic din fitele debutantilor de artisti neintelesi, doritori sa-si puna mereu in scena optiunile literare, nu transpare in scriitura lui Bogdan Cosa.“ – Alex Goldis
„Citind Black Glass, am avut constant senzatia desfasurarii unui destin implacabil, descris la rece, ca in Strainul lui Camus. Tudor Klein, zis Zaru’, e un tinar depresiv si insingurat, peste viata caruia pluteste, ca un cer negru, o vina de care stie ca nu va scapa niciodata pe deplin. «Sufletul meu era un atom tot mai mic, cu o masa din ce in ce mai mare» e una dintre confesiunile brutale si stranii ale lui Tudor Klein, definitorie pentru recluziunea personajului. Bogdan Cosa are ceea ce au foarte putini autori romani contemporani: stil; atit la Poker, cit si in scris.“ – Marin Malaicu-Hondrari
Galerie foto
