Care e esenta relatiilor umane daca nu tocmai aceasta
asteptare? Prietenia, duplicitatea, iubirea, nepasarea, dezamagirea se ancoreaza
la infinit in asteptarile proprii, asteptarile celuilalt si asteptarile de la
celalalt. Micile ori marile episoade ale vietii sint rastalmacite in functie de
esenta ta, a altuia si a contextului. Iar cind vine vorba de parcursuri
amoroase, in timpul orbirii provocate de primul fior, barbatul si femeia ramin
doua esente separate, a caror cautare inspre celalalt urmareste ritualuri
tacite, diferite si „pacatoase” prin tainuirea impulsurilor. In acest virtej,
iubirile lui Italo Calvino vin sa infatiseze frustrari dulci-amarui si ironice
ivite din alternanta apropiere – indepartare a „celor doi”. A unui cuplu de
tineri casatoriti, a unui cititor solar si a domnisoarei apetisante de pe plaja.
A soldatului cu singe clocotitor in vine si a vaduvei vesnic indoliate, dintr-un
compartiment de tren. A iubitei aflate la sute de kilometri distanta si a
calatorului inimii ei. A ta si a lui.
Cochetaria dezvaluie nemultumirea cuceririi
Dincolo de scriitura impecabila si dozajul erudit al lui Italo Calvino,
volumul de povestiri Iubiri dificile aduce si acel fior de sensibilitate fara de
care observatiei i-ar lipsi universalitatea. Secventele denumite „aventuri” sint
– pe linga o inlantuire de gesturi, miscari si ginduri surprinse cu acuratete si
ademenitoare sub ochii cititorului – adevaratele oscilari ale fiintei umane,
aflate in situatii de excitabilitate limita. Ceea ce pina la un punct aduce a
cochetarie va dezvalui spre final nemultumirea cetoasa, de ambele parti, a
cuceririi. El ezita (ca sa nu-i fie asaltul brutal), ea asteapta, din contra, sa
inceapa odata. Barbatul isi doreste sa o surprinda, insa miopia si niste
ochelari care il fac de nerecunoscut nu-i permit sa fie identificat si sa (o)
identifice. Femeia asteapta, tematoare, sa fie salvata cu discretie din apele
unei mari in care si-a pierdut costumul de baie si nu primeste in schimb decit
ocheade timpe, rinjete pofticioase, ajutoare tirzii. Domnului ii face cu ochiul
trupul rumen, lenevind, al vecinei de plaja, insa se teme de subjugarea privirii
si simtirii de la lectura. Orice apropiere inseamna mereu un sir de alte reactii
decit cele rivnite de fiecare in parte. Calvino se apleaca duios asupra
emotiilor dintre „parteneri”, planuind cu priviri omnisciente, scinteietoare, in
tensiune, momentul in care „intelegerea” dintre acestia va ceda. Iar revenirea
nu va fi altceva decit reluarea unei cutume curtenitoare, imposibil de stapinit,
imposibil de… indeplinit.
„Dincolo de prosop, doamna isi scoase sutienul fara sa-si faca griji ca el o
sa se uite sau nu. Amedeo avea o dilema: sa se uite prefacindu-se ca citeste,
sau sa citeasca prefacindu-se ca se uita. Il interesau ambele lucruri, dar
uitatul la ea i se parea o indiscretie prea mare, iar cititul o nepasare
exagerata.” – Italo Calvino, Iubiri
dificile, traduceri de Geo Vasile si Eugen Uricaru, colectia „Biblioteca
Polirom”, Editura Polirom, 2004