dintre toate excursiile pe care nu le voi face niciodata, doar aceea care m-ar obosi pe-acolo imi stirneste regretul? E certa corespondenta dintre lumea rurala a satului natal, pe care am apucat-o dindu-si ultima suflare in anii 1960, si universul tacut, nu cel plin de zgomot si furie, al romanelor lui Faulkner. De aici pina la muzica unor Allman Brothers, Lynyrd Skynyrd, Black Crowes, Widespread Panic ori Gov’t Mule, e o distanta imposibil de acoperit cu vreun eseu briliant. Si totusi, daca judec limpezit de tulbureala unei sticle de moonshine, din care tocmai am distilat o canistra, cred ca intre cele doua notiuni se asterne drumul alunecos numit reverie. Sa te legeni in scaun pe veranda unei case din Sud, prevazuta cu traditionale coloane rotunde, sa asculti fie cintecul pasarilor locului, fie radioul, fie iPodul pus la un amplituner dedicat, sa agiti usor paharul cu whisky, cu limonada facuta in casa ori cu ceai rece, pregatit de-o negresa cu ochi de culoarea alunei prajite – iata o viata pe care numai aristocratii pot spera s-o traiasca! Noi, catirii existentei, ne resemnam la truda zilnica…
Cind, la inceputul anilor 1990, chitaristul Warren Haynes si basistul Allen Woody au pus potcoave trupei Gov’t Mule, minzoaca lor semana cu odrasla renumitilor latifundiari ai rockului sudist, The Allman Brothers Band, pe tarlaua carora cei doi trudisera, de altfel, zilieri platiti la bucata. Alegerea de-a cinta ca trio, cu bateristul Matt Abst, parea sa-i duca mai degraba pe linia blues-power-rock a faimoasei trupe Cream, nu in siajul unor Blue Cheer, de exemplu. Categorisiti de presa bulevardiera drept „copiii lui Allman“, Gov’t Mule au si preluat unele compozitii pe care amprenta lui Gregg Allman este definitorie. Nu s-ar zice insa ca Warren Haynes, principalul „catir“ al atelajului, este dornic sa depaseasca aria, ce-i drept, bogata, a Sudului doldora de sonoritati vivace. Beneficiarul educatiei traditionale, nascut in Carolina de Nord in 1960, admirator al lui Clapton, dar lejer detasat de influenta acestuia, Haynes a lucrat pentru (si cu) multi solisti de blues, rock, rhythm & soul, ba chiar si pentru niste „vecini“ de-ai sai, din tinutul natal, punk-metalistii fara compromisuri numiti Corrosion of Conformity! Cu asemenea paleta larga de contributii, nu-i de mirare ca blondul chitarist este socotit printre cei mai buni la ora actuala de catre specialistii in numarat calitatile…
Diversele preocupari solo marca Warren Haynes au pus oarecum in umbra aparitiile sub eticheta Gov’t Mule. Asta n-a scazut nici atractivitatea lor, nici n-a impins fanii genului spre alte grupuri, nici n-a racit incandescenta concertelor de-acum trei lustri, ilustre pledoarii strinse pentru muzica de buna calitate si de cinstita pulsatie sufleteasca. Dupa ce anul trecut si-a onorat statutul cu albumul Man in Motion, Haynes a incalecat iar catirul, si-a urcat in Muntii Appalasi, acolo unde, normal, putea sa strige cit il tinea beregata. Shout! (Blue Note, 2013), acesta e noul album Gov’t Mule, si nu e deloc un racnet, o rasteala, un indemn la zbierete. N-as spune ca e doar o clasica repriza (tine o ora, 14 minute si 51 de secunde) de southern rock. Daca ne limitam a privi numai ilustratia copertei, ce stilizeaza un megafon cu baterie, al carui miner copiaza patul unui pistol, sugestia e chiar prea limpede… Versurile nu bat cimpiile sudiste, ci tatoneaza angoase cotidiene, proprii oamenilor de oriunde si de orice conditie.
Muzica este si altceva decit indemn si actiune. E reverie atemporala, pe-o veranda inecata de flori…