Poate nu as fi revenit asupra lumii muzicale de la Kronberg daca, intr-una din serile festivalului, nu asistam la un gest curtenitor al presedintelui si directorului artistic al institutiei, Raimund Trenkler. La incheierea concertului, in care unul dintre cei trei solisti a fost tinarul violoncelist roman Andrei Ionita, l-am vazut pe Raimund Trenkler imbratisindu-l si invitindu-l sa ia masa impreuna.
Gest firesc, banal, vor spune multi muzicieni, dar sint tentat sa le temperez elanul, gindindu-ma la ce mi s-a povestit de multe ori despre tratamentul putinilor solisti romani traind in strainatate si invitati sa cinte la Festivalul George Enescu… Nu ma refer, evident, la somitati ca Radu Lupu. Am convingerea insa ca Andrei Ionita este mai cunoscut astazi in lumea muzicala gravitind in jurul Kronberg-ului, decit printre compatriotii nostri. Cu un an in urma, laureat al premiului Landgraf von Hessen drept cea mai promitatoare speranta printre numerosii violoncelisti din lumea intreaga ce s-au perindat la clasele de masterat de la Kronberg, Andrei Ionita a fost, in mod firesc, aici, un invitat special la concertele festivalului aniversar al Academiei. Alaturi de el, la concert au participat si alti doi celisti mari sperante, si ei premiati in anul scurs, azerul Kian Soltani (premiul Leyda-Ungerer 2013) si americanul Matthew Allen (Landgraf von Hessen-Preis 2012).
Premiul obtinut in 2012 i-a permis lui Andrei sa se instaleze bine la Berlin, unde studiaza la Universitatea de Arte, in clasa violoncelistului Jens-Peter Mainz. Nu l-am intrebat ce ecouri a avut in Romania premiul lui si cum a fost, eventual, sustinut de autoritatile culturale de la Bucuresti. Excesiv de modest in declaratiile publice, la numai 19 ani, Andrei Ionita se bucura sa traverseze Romania, pentru a concerta alaturi de alti tineri, fie si inghesuit intr-o masina, cu violoncelul in poala, istoriile lui amintindu-mi de memoriile unui celebru violist din cvartetul Beethoven, Fiodor Drujinin, despre timpurile si conditiile sovietice…
Andrei a cistigat intre timp, vara trecuta, un pretios premiu intii la Concursul Aram Haciaturian, la Erevan, care ii va permite sa traiasca in continuare in Occident si sa circule intre centrele de invatamint si clasele de masterat ale diversilor profesori, asa cum isi fac ucenicia astazi si tinerii interpreti de talent din tarile est-europene. Fiindca drumurile intre Berlin, Stuttgart si Kronberg costa… La Festivalul de la Kronberg a interpretat cu mult succes la public „Sonata-Fantezie pentru violoncel solo in Do major“ de Haciaturian, piesa extrem de dificila, intre cele figurind ca impuse la Concursul International din Armenia. Un concurs ce i-a adus si alte doua ocazii de a concerta, la Moscova, cu Orchestra Simfonica de Stat a Rusiei dirijata de Pavel Kogan (in noiembrie) si apoi la Sankt Petersburg. Poate, adaug eu, ii va da o sansa si Filarmonica din Bucuresti…
Kronberg im Taunus este, altfel, un mic oras de provincie cu numai ceva mai mult de 17 mii de locuitori. As zice un gen particular de locuitori din moment ce la festival au putut sa se desfasoare zilnic, saptamina trecuta, pina la patru concerte de muzica de camera, toate cu salile pline. Exista o atmosfera de confraternitate in acest mic oras, printre organizatorii profesionisti si cei benevoli ai festivalului, ce te face sa te simti intotdeauna bine, destins si mai mult decit satisfacut de calitatea si atmosfera as spune binecuvintata de Dumnezeu a concertelor. Binecuvintata si la propriu, deoarece simbata seara, la incheierea festivalului, cu interpretarea celor sase suite solo de violoncel de Bach, fiecare de catre un mare maestru al instrumentului, am asistat intr-o pauza mai lunga la predica preotului meloman al uneia dintre bisericile istorice ale orasului ce a gazduit concertele. O rugaciune pentru muzica in pace, pentru viitorul Academiei de la Kronberg si al tinerilor solisti pe care ii formeaza.
O trecere in revista a concertelor este imposibila in spatiul dat. As aminti doar prestatia exceptionala cu „Cvintetul de coarde“ al lui Schubert a Cvartetului Michelangelo (Mihaela Martin, Daniel Austrich, Nobuko Imai, Frans Helmerson si, la al doilea violoncel, un tinar japonez de mare viitor, Dai Myata) si pe cea a violoncelistului Steven Isserlis in compania pianistului Stephen Hough, intr-un program mai putin obisnuit, cu piese de Dvorak, Josef Suk, o sonata in premiera mondiala a pianistului britanic si o alta de Grieg.
Steven Isserlis, violoncelist dintr-o familie plecata la inceput de veac de la Chisinau, a fost luna aceasta editorul-invitat al revistei „Strad“ si, in aceasta calitate, l-a invitat pe Ivry Gitlis sa scrie o pagina de amintiri despre George Enescu, din care am publicat extrase in traducere. Asemenea celebrului violonist francez, Isserlis si-a exprimat la Kronberg dorinta si speranta transformarii casei de la Mihaileni a lui Enescu intr-un muzeu. Dar cui ii pasa la Bucuresti de aceste voci?…