transferindu-se din ordinea zilei (sau a noptii) asupra textului din pagina. Cu cit mai multa disciplina, cu atit mai bine – asta ne invata toti Hemingway-i. Trezit cu noaptea-n cap, scris citeva ore bune, cafea, cartonase, masa de prinz, iarasi scris si asa mai departe. Scuza perfecta a scriitorilor care n-au reusit inca sa scrie romanul vietii lor vine de-aici: „N-am timp pentru disciplina, alerg toata ziua de colo-colo“. Scuza insa nu functioneaza pentru ca, stim cu totii, daca vrei intr-adevar sa scrii, scrii. Alice Munro declara intr-o prefata la unul dintre volumele sale de povestiri ca nu si-a propus niciodata sa ajunga autor de proza scurta. Dimpotriva, voia sa scrie romane, doar ca pur si simplu n-a avut timp: „Imbolnavirea unuia dintre copii, vizita unor rude, o tona de lucruri de facut prin casa, toate astea pot inghiti din cartea la care lucrezi la fel de sigur cum o pana de curent obisnuia sa distruga un document din calculator“. Alice are trei copii, asa ca a scris cind ei dormeau sau cind cina se rumenea in cuptor. I-a luat aproape 20 de ani ca sa-si adune povestirile si sa publice primul ei volum de proza scurta, Dance of the Happy Shades. Avea treizeci si sapte de ani. Acum are 82 de ani si tocmai a luat Nobelul pentru literatura, dupa ce anuntase, in iunie anul acesta, ca se lasa de scris. Joi, 10 octombrie 2013, cind s-a anuntat Nobelul, Academia suedeza a sunat-o de mai multe ori, dupa care a scris pe Twitter ca Alice Munro nu raspunde la telefon. Pai da, probabil avea ceva de facut prin gradina. In rest, cea mai infricosatoare rutina mi se pare a lui Balzac (scris de la doua la sase dimineata, in picioare, la pupitru, litri intregi de cafea), iar cea mai simpatica a lui Cheever (trezit dimineata, imbracat costum de zile bune, coborit cu liftul pina la subsol, intrat in boxa, dezbracat pina la boxeri, scris pina la prinz, intors apartament, program de voie restul zilei).