Tata, care cumparase un mic receptor Electronica, din celebra serie „poseta“ produsa in acei ani, era mare amator de muzica frantuzeasca. Nu stiu ce-l captivase, in afara probabil de frumusetea interpretei Dalida (o italianca frantuzita!), habar n-am unde vazuta de el. Dar nici lui, nici prietenilor sai de chefuri, de la care noi, next generation, am invatat destule prostii, nu-i spunea nimic liota mascaltonilor care zumzaiau pe toate estradele. Ca sa-i zinzanim pe batrini, eu si verii mei ne-am prefacut adepti ai macaronarilor, carora le-am si fredonat cantonetele rockabile pina ne-am obisnuit cu ele. Unele chiar ne-au placut…
Daca de la italieni apreciam cintaretii, carora le copiam gesturile, hainele si mai ales frizurile, de la francezi alegeam invariabil interpretele, a caror fascinatie raminea pe moment nedezlegata. Nu cred sa gresesc precizind ca intiia poza a unei vedete, pe care am decupat-o constiincios din revista „Cinema“ si-am prins-o in pioneze pe spatele usii, a fost cu Sylvie Vartan. Ar fi insa nedrept sa omit ca din cauza ei l-am detestat pe Johnny Hallyday. Parcurgindu-i recent biografia, nu m-a surprins amanuntul ca Sylvie provine din Estul Europei, fiind si ea una dintre personalitatile scapate de terciuiala comunista. Adapostindu-le, Franta si-a sporit considerabil zestrea culturala, dar a dat prilej tuturor sa-si cultive si sa-si fructifice harul, contribuind la imbogatirea patrimoniului mondial. E parca destinul Frantei, tara tuturor refugiatilor talentati, cum spunea cineva, locul unde s-a dat ora exacta in arte. Nu vorbesc in sabloane, va trimit, de pilda, la biografia scrisa de Nick Mason despre Pink Floyd, Inside Out, unde argumentele sint aduse de cineva indreptatit.
De la Sylvie Vartan la Zazie s-au consumat o epoca si-un drum invers. Pot aminti la intimplare citeva nume feminine, ce nu spun multe rockerilor: Juliette Greco, Françoise Hardy, Mireille Mathieu, Patricia Kaas, Brigitte Fontaine, Zaz. (De Mylene Farmer nu pomenesc, e un capitol aparte.) Daca Sylvie este (aproape) o straina adoptata si adorata de francezi, si-apoi de restul lumii, Zazie – pe numele ei intreg Isabelle Marie Anne de Truchis de Varennes –, posibil de origine aristocrata, reprezinta ceea ce Franta ofera ca traditie, valoare si seriozitate. Program complet, impregnat de cea mai curata voiosie galica, facut cu pofta de viata, cu integritate si deschidere catre altii, cu dorinta naturala de-a asimila ce-i bun si placut.
In rockul francez s-a manifestat de-a lungul anilor o tendinta ce n-a fost corect inteleasa. Preluarea standardelor si a poncifelor rock-and-roll-ului clasic suna ingenuu, ca o imitatie fara valoare. Totusi, libertatea de-a alege elementul considerat de interpret potrivit pentru sine a dus la conturarea unei specificitati eclatante, daca nu deranjeaza termenul pretentios. Rockerii imprumutau nume si ritmuri anglo-americane, de parca erau inventate de francezi. Tehnologia n-a fost niciodata un impediment, iar avangardismele s-au bucurat mereu de trecere la publicul din Hexagon. Probabil asa s-a coagulat pop-rockul de succes, reprezentat de Vartan, Kaas, Vanessa Paradis, Mylene Farmer etc. Aparitia lui Jean-Michel Jarre a rasturnat raportul. Divagatia poate continua, dar muzica sfideaza orice teorie…
Primul album Zazie pe care l-am primit e un SACD multicanal. Cind redactez textul de fata, player-ul invirteste discul a cincea oara consecutiv, trimitindu-i sonoritatile perfecte in cele sase boxe, intre care levitez ametit, fara lichide ajutatoare la bord. Albumul este Rodeo, lansat in 2004, mixat stereo si 5.1, cu destul ProTools folosit cu bun gust. Sigur, Zazie nu-i Madonna, nici Mylene. Dar etaleaza ceva din farmecul eroinei al carei nume l-a imprumutat, nonconformista creata de Raymond Queneau.