Raspunsul nu are contururi ferme, il putem intui, dar cert e ca intilnirea creativa dintre Alexandru Dabija si Ion Creanga a oferit in ultimele sezoane teatrale mostre memorabile sub raport estetic. Totul a inceput in 2007, cind la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt se prezenta premiera OO!, un savuros exercitiu colectiv de explorare ludica a Pungutei cu doi bani. Titlul insusi e elocvent, utilizind una dintre formele eclozate de-a lungul vremii din chinurile facerii unui plural nabadadios, cel de la ou! E suficienta o raita prin piete agroalimentare, pentru a colecta variante care mai de care mai hazlii! Povestea devenise un pretext pentru dantelarii de imaginatie metatextuale, cu accente licentioase, de „pe ulita mare“, cum zicea humulesteanul la sedintele Junimii iesene unde si-a citit personal scrierile. Spiritul popular al operei lui Ion Creanga s-a transferat si in stilul de lucru la OO!. Dabija si echipa lui de colaboratori munceau zilnic in brainstorming, notau secventa cu secventa, a doua zi periau, selectau ce merita pastrat, renuntau la ce era o divagatie, cam asa ca-n cultura populara, cu histrioni care mai adaugau ceva din creativitatea proprie la original si transmiteau pe cale orala un produs mai imbogatit cu elemente de duh. Spectacolul de la Piatra Neamt era spumos, inteligent construit, degaja un umor subtil, de foarte buna calitate, nu trada sursa, dimpotriva, o suplimenta cu semnificatii. Regizorul si actorii din distributie devenisera in forma aceasta co-autori alaturi de Ion Creanga, caruia ii redescoperisera in pliurile inca nedesfacute ale scrierii noi potentialitati hermeneutice. OO! a avut o indelungata si galonata cariera scenica, jucindu-se sezoane la rind, adunind selectii si premii la importante reuniuni de gen. Era o reinterpretare postmoderna a unei lucrari clasice, o forma speciala de exegeza, chiar daca regizorala, asa cum nu exista printre analizele de teorie literara, care au preferat, in cvasi-majoritate, abordarea de tip clasic. Cu exceptia studiilor lui Luca Pitu.
O relectura imaginativa a unor istorii stiute din copilarie
Proiectul lui Alexandru Dabija, pentru ca de la OO! s-a ajuns pina acum la patru spectacole de acest tip, e unic si merita atentia tuturor celor interesati citusi de putin de creatia humulesteanului. E o relectura imaginativa a unor istorii pe care le stim cu totii din scoala, care mustesc de sensuri ascunse ce se cer scoase la iveala, indemnind la ludic si creativitate. Trebuie sa fii dispus sa le citesti adecvat. Dabija a facut-o. Vazind toate cele patru stralucite exercitii de recitire a lui Ion Creanga, e limpede ca reapar citeva teme, asa cum e si la Creanga, legind cele patru creatii cu puternice fire specifice culturii noastre orale de-odinioara si de azi. Moartea, lumea satului, obiceiurile, superstitiile, instinctele umane primordiale, filosofia populara in forma intelepciunii mascate de ironie, de raspar, placerea vorbei sugubete sint citeva dintre elementele liant. Si francezul Joël Pommerat a lucrat o trilogie pornind de la scrieri de circulatie internationala pentru cei mici: Scufita Rosie, Cenusareasa si Pinocchio. Ajungem in acest punct la o alta discutie, aceea daca povestile li se adreseaza copiilor, exclusiv copiilor, ori dimpotriva, li se adreseaza tuturor celor dispusi sa le citeasca in profunzime. Cruzimea din basmele Fratiilor Grimm, Charles Perrault ori, iata, Ion Creanga pare mai potrivita celor rodati emotional cu aspectele neplacute ale vietii. Ceea ce li se intimpla lui Hansel si Gretel, Scufitei, celor trei, sau sapte iezi, la Fratii Grimm, e ingrozitor in esenta, chiar daca se incheie cu bine. Pommerat a recitit Scufita Rosie intr-o cheie de lectura generoasa hermeneutic, aceea a fricii, a felului in care teama, controlul ei ne maturizeaza. Cum trebuie gestionate spaimele copiilor, cum trebuie rezolvate, despre asta vorbeste cu mijloacele teatralitatii Scufita lui Rosie. Ca orice poveste, si lucrarea aceasta e doar aparent pentru copii, sau, mai exact, la primul nivel de comprehensiune pentru copii. Pommerat a aflat in ea nucleul de filosofie de viata care excede arhicunoscuta suita de intimplari: calatoria initiatica. Scufita Rosie e un eseu scenic despre raporturile dintre mama si fiica, bunica-mama-nepoata, despre teama ca accelerator de maturizare. Versiunea sa e o mostra de teatru narativ in care un povestitor si trei personaje rescriu o istorioara populara, revelindu-i substratul metafizic: gestionarea fricii e un demers obligatoriu al biografiei infantile, al traseului individual catre viata de adult. In Pinocchio, baietelul de lemn e un naiv pe care greselile personale il transforma din papusa in adolescent in carne si oase, caci din greseli se invata cel mai bine. Cenusareasa are ca linie principala obsesia copilei pentru mama pe care nu a cunoscut-o si efectele pe termen lung ale acestei dureri sufletesti.
Revenind la Alexandru Dabija, dupa OO!, a venit Absolut!, la Teatrul Act Bucuresti, cu Marcel Iures in rolul lui Ivan Turbinca. Formula era acum, dupa distributia corala de la Piatra Neamt, un one man show, un storytelling relocat in vremurile mai apropiate temporal-istoric de noi, cu un Ivan homeless care gloseaza pe subiectele cunoscute din basm. Marcel Iures joaca toate personajele, de la Catana care incearca sa scape de Moarte, la Moartea insasi, dar si pe Dumnezeu, Sfintul Petru, Scaraoschi si Omul strazii. Omul strazii e naratorul si sursa tuturor celor ce se petrec in scena, foarte aproape de spectatori, vroind parca sa demonstreze, ca in orice poveste, ca nu infatisarea, aparenta e primordiala, ci esenta scoasa ulterior la iveala. Ca orice mare actor, Iures trece prin aceste partituri cu o naturalete cuceritoare, iesind dintr-un rol si intrind intr-altul cu fluiditate, jonglind pur si simplu cu o gama interpretativa egala cu o lectie de teatru.
Despre celelalte doua productii, Capra cu trei iezi, studiu gastronomic si O lada, saptamina viitoare.
Galerie foto
