– Fragment –
Viata bate filmul. O scena care nu mi-ar fi dat nici odata prin cap: in jur de o suta de saraci pescuind alimente dintr-un supermarket prabusit la Ocnele Mari – sau surpat niste galerii vechi. Craterul format s-a umplut cu saramura, iar scindurile acoperisului plutesc de-asupra. Oameni flaminzi inarmati cu cangi sar de pe o scindura pe alta, intr-un echilibru precar, ca plutasii, si agata un pui, o conserva, un suc, un pachet de tigari ude, un salam stricat. „Dam la copii“, zic ei. E bine, ca au stat in sare. Craterul foamei…
Scrisul meu isi cauta un loc.
Cred ca mi-a placut asa, intre ape. Mi-a fost frica de coala alba din fata. Si in acelasi timp mi-a fost frica de oameni, de capacitatea lor infinita de a face rau. Nu ne-am nascut pentru asta.
Sint undeva intre doua universuri paralele. Actualitatea si scrisul, fictiunea. Dau amenzi, ma frec de politruci si printre picaturi scriu filme.
Din an in paste, chinuit, totusi, anul acesta se mai naste unul: Ceva bun de la viata. Al saptelea! Ieri, masa cu regizorul Marius Barna, am ramas prieteni de la Razboi in bucatarie. Vine vorba de proiecte, el are mereu o mie de proiecte. Ii spun de jurnal si de filmul viitor. „Daca poti sa-l faci, de ce sa te mai lamentezi?“, zice Marius. Daca ar fi asa simplu…
Vizionare cu Dan Pita, la doua benzi. Cu chiu, cu vai, Ceva bun de la viata vine pe lume. O nastere grea.
De trei ani ne muncim cu filmul acesta. Cu opinteli, cu sincope, cu luni de zile in care nu se misca nimic. Am refacut scenariul de trei ori. Uneori soarta pare sa ne zimbeasca din nou. Dan a reusit sa-l traga snur in 28 de zile. Apoi compozitorul ne-a lasat balta tocmai cind trebuia sa punem muzica. Dar nu e nici o graba. Nu ma mai preocupa nici o cariera. Si nu mai sint la virsta afirmarii, anii debutului cu Pintilie. Atunci voiam sa demonstrez ca pot sa scriu literatura de film, sa spun ceva important. Acum nu fac decit sa-mi urmez obsesiile. Cercul se inchide. Ceva bun de la viata este un film despre nesansa si revolta impotriva ei, ca si Prea tirziu. Marile schimbari fac oamenii sa fie nesiguri. Sa te nasti la momentul nepotrivit, in locul nepotrivit, unde totul e impotriva ta. Vrei sa speri, sa tragi de tine. Pina-n ultima zi sa crezi ca prostul ca norocul se va intoarce. Ne nastem asa, cu un fel de cip in cap, ca un instinct. Trebuia sa fie o comedie amara. Ei, bine, n-o sa rida nimeni. Eroii mei de azi, doi orfani de la azil, Ginel si Mateo, au aceleasi sanse ca subomul din Prea tirziu, ca indragostitii din Terminus paradis sau curva paguboasa din Faimosul paparazzo. Nici dezertorul din Razboi in bucatarie n-avea cum sa cistige. Dar v-am spus ca nu fac decit sa-mi urmez obsesiile. Nu intimplator orfanii din Ceva bun… au un „episod mineresc“ – este felul meu de a trimite la origini, la lumea condamnata din Prea tirziu. Figuri, tipuri umane diferite, aceeasi mocirla. Unde pun piciorul, se afunda.
Desigur, timpul a trecut pentru toti, din mina subomului a mai ramas o halda, o stiva uriasa de steril, ca un zat. Un munte fals, artificial, scurmat de „magneti“. Un fond gri, ca-n neorealismul italian.
Ginel si Mateo incep prin a fura zgura din halda, cu niste tigani, si sfirsesc prin a fi prinsi cu droguri la frontiera. Dar se putea altfel?
Ma doare ce nu pot schimba. Dar literatura, fie ea si de film, isi trage seva din societate, din mersul ei. Sa nu credeti ca n-am incercat. Scenariul a cunoscut mai multe variante. La un moment dat ii scosesem din Romania, de la un punct nu mai stiam de ei si finalmente il regaseam pe Ginel spalind geamuri in SUA si primind vesti de la Mateo, din Orient. Ei bine, nu a tinut. Exista o anumita determinare obiectiva a lucrurilor, careia unii ii spun, cu un cuvint mare, destin. Atunci cind pui elementele determinante pe hirtie, conditiile, cadrul in care un personaj evolueaza, anturajul, el nu te poate conduce catre orice solutie, dimpotriva. De la un punct incolo esti din ce in ce mai incorsetat, personajul capata un soi de autodeterminare, te tii dupa el si asta il irita, tu cine mai esti?! Cind sfirseste prost iti pare rau, dar in realitate nu puteai sa faci nimic. Oameni ca Ginel si Mateo ramin circumscrisi spatiului romanesc in ce are el mai mizer, corupt si neputincios. Orice incercare de a-i salva nu se poate incheia decit cu un esec.
Din toata zbaterea mea a ramas doar un vis al lor, string bani sa plece in America. „Vreau o tara ca afara…“ Dar nu pleaca niciodata.
„Lasa, ma, ca ne scoate Rat!“ E ultima replica a lui Ginel si Dan Pita nu vrea s-o traga cu nici un chip. In scena finala, cu eroii in duba, aparatul nu-i mai vede, „iese“ printre gratii afara, pe cimp, unde serpuieste un drum prafuit. Totul s-a terminat. Si Ginel, din off: „Lasa, ma, ca ne scoate Rat. Daca nu, dau totul pe goarna. Da-l in masa, ca e marfa lor“.
Rat e un fost securist, reciclat in politist, mina-n mina cu mafia din oras. Pentru Dan, asta e o condamnare definitiva, ca ei sa-si lege ultima speranta de cei care i-au dus la pierzanie. Dar e omeneste sa te agati de ceva.
Oare eu sint diferit? Nu vreau sa ma simt bine? Nu mi-am dorit sa scriu povesti simple despre triumful omului obisnuit? Sau macar sa distrez? De pilda, sa scriu un policier sau ceva cu urmariri, masini date peste cap si femei cu parul plin de volum?
Dar anchetatorul meu l-a descoperit pe subom si o lume tarata. Ideea e ca nu alegi ce sa scrii. Si in general nu alegi…
CARTEA
Alcatuit din insemnari, comentarii, reflectii ordonate cronologic pe marginea evenimentelor din viata politica romaneasca si din viata personala a autorului, Cutia cu maimute este un jurnal inedit al agitatilor ani 2010-2013. Rememorare si consemnare, confesiune si analiza, fragmentele se integreaza intr-un ansamblu coerent, o imagine caleidoscopica a Romaniei ultimilor ani si a unui destin individual pe care incercarile nu l-au ocolit. Tema se reliefeaza limpede: teama de irosire intr-o societate care, orice ar face, nu poate iesi din marasm.