Revistele in care aparau celebrele rubrici „Instantanee” sau „Pulsuri” – „pastile” de umor – erau „Viata studenteasca”, „Alma Mater”/ „Dialog” (al carei protest s-a manifestat mai degraba prin cultura decit prin umor) si „Opinia studenteasca” (publicatia care a promovat cel mai clar umorul ca forma de protest in paginile sale. Aparea chiar si o rubrica semnata „Divertis”, evident, pe ultima pagina, intitulata „Misterul comisarului-sef”, unde era ironizat aparatul militienesc de atunci). Bineinteles, cenzura actiona si la revistele studentesti. Cele mai multe probleme apareau daca vreunul dintre textele din reviste ajungea sa fie citat la postul Europa Libera ca o forma de opozitie.
Erau totusi publicate texte care luau in ris Securitatea („In campusul T., un stilp s-a aplecat amenintator peste o cabina telefonica. Probabil ca sa asculte ce se vorbeste inauntru” sau „Pe timpul noptii, discurile aparatelor din cabinele telefonice aflate linga cladirea Universitatii sint luminate din interior de catre un beculet. Astfel, din complexul Puskin se poate telefona cu ochii inchisi” – „Opinia studenteasca”, nr. 6-7, 1987), care ironizau falsele titluri de academician („Sala de lectura a Bibliotecii Academiei este in continuare goala. Asa ii trebuie!” – „Opinia studenteasca”, nr. 5-6, 1986). „Cu pulsurile tot timpul erau probleme, dar era destul de usor de pacalit cenzura. Unele erau destul de critice. Cred ca era si o doza de cooperare din partea lor. Mai era ceva ce faceam. Uneori dadeam pulsurile la urma, dupa toate textele, si le dadeam in spalt, nu le mai puteau scoate”, spune Florea Ioncioaia, redactor-sef la „Opinia studenteasca” in perioada 1984-1987.
Caricatura din sertar
Pentru ca spatiul presei din Romania comunista nu le permitea sa-si exprime liber ideile in desene, foarte multi caricaturisti, in special spre sfirsitul anilor ’80, au conceput in propriile lor case albume de caricaturi „revolutionare”, bine ascunse, in speranta ca vor avea ocazia sa le publice. Aceasta metoda a fost folosita ca supapa si de multi dintre scriitorii de atunci, unii dintre ei avind chiar legaturi cu caricaturistii. Textele de sertar ale scriitorului petrilean Ion D. Sirbu au fost strinse si publicate dupa Revolutie de caricaturistul Ion Barbu intr-un Tratat de rienologie, artistul adaugind si caricaturile sale „de sertar” create inainte de 1989. Ion Barbu ii aratase lui Ion D. Sirbu desenele sale ilegale – doua albume de caricaturi, primul intitulat Sint cel mai vinovat, iar celalalt Viata la 33 de ani – inainte ca scriitorul sa se stinga din viata. Cele mai multe caricaturi sint fara legenda, pentru a putea fi interpretate in zeci de moduri in cazul in care artistul era acuzat de regim.
Un alt caricaturist care a pastrat si publicat albume de caricatura „de sertar” a fost Mihai Stanescu. Aceste caricaturi au circulat in perioada ’78-’89 sub forma de fotocopii, demonstrind un spirit protestatar neexprimat in publicatii de catre artist. Albumul intitulat Acum nu e momentul a fost o opera extrem de laudata la momentul Revolutiei, cind a fost pus in circulatie. Cuprinde o serie de desene cu legende si bule foarte taioase la adresa regimului. Octavian Paler scria despre acest album si despre caricaturist urmatoarele: „Imi aduc aminte cum umbla vara trecuta la mare – august 1989 –, prin holul Casei Scriitorilor de la Neptun, cu o sacosa in care se afla o carte subversiva, aceasta, pregatita pentru a fi trimisa in Franta, sa fie tiparita acolo, pentru ca aici «nu era momentul». De fapt, nimeni nu banuia ca Mihai Stanescu avea impertinenta sa umble prin Neptun, la citiva pasi de «rezervatia» unei dictaturi care nu gusta ironia, cu corpul delict al intentiei sale de recidiva: intrucit i se mai tiparise o carte in Franta. Eu am aflat dupa ce mi-a intins pachetul, rugindu-ma sa ma uit, fireste, de unul singur, la desenele sale. M-am dus in camera si am inteles de la coperta ca Mihai Stanescu se hotarise sa ramina el insusi, sa nu dea inapoi, sa nu ia parte la ravagiile intelepciunii, sa fie incomod si inoportun” (Octavian Paler, „Farmecul si cruzimea unui artist inoportun”, prefata la albumul de caricatura 1978-1989 Acum nu e momentul de Mihai Stanescu). Artistul nu era la primul protest politic, pina in 1989 avind deja un album publicat in 1982 si retras imediat de pe piata, unul nedifuzat in 1986 din aceleasi motive (Umor 50%) si cel publicat in Franta si confiscat la Vama Curtici in 1989 (Rire en Roumanie).
Protestul prin umor in presa scrisa romaneasca este un fenomen care trebuie analizat pina la un anumit punct: acela in care libertatea de exprimare a devenit un cliseu in cadrul intilnirilor oamenilor de presa. Pina la punctul in care a inceput sa se puna problema profesionalismului in gazetarie, si nu aceea a „slalomului” abil, facut in cel mai mare secret, prin birocratia unui regim de (auto)cenzura, cum au fost cele din trecutul Romaniei.
Din acest motiv, analiza se poate opri la anul 1989. Nu trebuie facuta confuzia intre publicarea unor articole umoristice cu „adresa” politica in momente in care legea interzicea explicit acest lucru si perioada de dupa ’89.