Un dus rece
La un moment dat, omul nostru a incetat sa mai abureasca oglinda, iar macar inima lui, daca nu cumva si sufletul, parea sa-si fi gasit odihna vesnica. O fi fost drama in familie, n-o fi fost, n-am aflat, cert e ca, atunci cind l-au bagat gol in copaie, pentru ultima baie, batrinul a tresarit din tot corpul, iar inima si parte din sufletul sau cu un pas pe lumea cealalta si-au reluat, sotinc-sotinc, truda.
O fi fost apa prea rece. Cine mai incalzeste apa pentru un mort? De un mare miracol nu prea cred ca poate fi vorba si nici de vreun cocos de care sa-si fi amintit ca-l datora cuiva batrinul: peste alte patru zile a murit de tot.
Calcule
Cind sa intru in scara blocului, ma opreste o doamna in virsta, zgribulita de frig, cu doua sacose in mina.
— Nu va suparati… – lasa sacosele jos – nici nu stiu cum sa va spun… Vin de la piata si… dar nu cumva sa va suparati…
Ar fi culmea sa-mi ceara bani, ma gindesc eu, la cit de elegant e imbracata.
— Va rog, spuneti.
— Cit face noua ori trei?
M-a luat prea repede, iar tabla inmultirii am invatat-o odata, de pe coperta spate a unui caiet de mate, demult…
— Douazeci si sapte, nu? ma scoate tot ea din incurcatura…
— Da, doamna, o asigur eu.
— Va multumesc din suflet… – mi-a zimbit. Eu sint batrina si nu mai tin bine minte.
Si-a luat sacosele si a plecat.
Abia in lift, numarind pe niste degete imaginare, am fost sigur ca rezultatul e corect. Apoi am apasat pe butonul trei.
Concurs
A fost asa: eram pe malul Bahluiului, pe pista, si ma grabeam spre casa, dupa un tur pina in capatul zonei industriale. Deja se intunecase, pornisem dinamul si ma deranjau ingrozitor zgomotul de rabla al bicicletei mele si mirosul de cauciuc ars. Mi-am promis sa-mi cumpar o lanterna. Plus un claxon, pentru ca mi-au obosit buzele sa tot strig „pardon“ si „scuze“ babelor care se plimba agale – in grupuri de cite doua-trei, de-a latul, uneori tinindu-se de mina – pe pista de biciclete, ca si cum aceasta le-ar fi fost construita cu dedicatie. Pedalam de zor, fentind din cind babele, cind cutezatorii alergatori, cind alti confrati biciclisti. Dupa ce am depasit o zona mai aglomerata, intre Podu Ros si Podu de Piatra, chiar prinsesem viteza. Atmosfera frumoasa: aer racoros, neoanele luminau feeric apa jegoasa a riului prin care, cu putina imaginatie, fie iti puteai inchipui misunind pesti cu trei picioare si coada de sobolan, fie, eventual, mai pozitiv, ca umbli lela pe malurile Senei.
Si-a aparut Petrica (pentru mine Petrica e un numele romanesc ce inlocuieste anonimul John Doe al americanilor; il folosesc din copilarie, de cind mama a vizitat o vecina din capatul celalalt al satului, ca sa-i ceara nu stiu ce nemaivazuta saminta de flori; vecina a plecat sa-i aduca preaminunatele flori si a lasat-o in incapere cu un copilas infasat intr-o patura – in virsta de citeva luni, banuia ea – pe care a inceput sa-l dragaleasca: „Vine mama acu’, ’mumosule, sa nu plingi… Ia zi, cum te cheama pe tine?“… Iar acesta a raspuns cu glas ragusit, de fumator inrait: „Petrica!“).
Cind l-am observat, Petrica – un ins slabanog de aproape doi metri, imbracat in trening de manelist – alerga la un metru in spatele meu. Faza-i ca m-a depasit scurt, pe pista paralela, fara probleme. Mi-am strins puterile si-am bagat in pedale maximum din ce pot pentru a-l ajunge. Cind Petrica a simtit peste umar, in spatele lui, zgomotul de rabla al bicicletei mele si mirosul de cauciuc ars, mi-a disparut din fata aparent fara urma, cu viteza de strut sud-american, facindu-i in ciuda nefericitului de mine, Wile E. Coyote.
Ok, l-am gasit peste vreun kilometru, cu limba scoasa, aproape lesinat pe o conducta de termoficare. Dar totusi eu eram pe bicicleta, iar el, pe jos.