Arata exact asa cum trebuie sa arate un club dedicat muzicii rock de respiratie mai restrinsa, cu vinzari limitate la fanii genului metal greu, curatat de zgura experimentelor adinc avangardiste. De acustica salii nu stiu ce sa zic, n-am termen de comparatie, nici abilitati tehnice specializate, nici un pronuntat spirit cusurgiu, ca sa gasesc hibe unde nu sint si cotituri liniei drepte. Mie mi-a placut cum s-a auzit ce s-a cintat pe 15 octombrie 2013 in Silver Church. In fapt, cum stie oricine, rockul etichetat drept metal nu exceleaza prin armonii serafice, pasaje lirice sau texturi sonore diafane. Partea lui forte, chiar fortissima, e data de sectia ritmica, a carei prestatie duduitoare musai sa aiba o glazura melodica. Daca n-o are, trupa poate expectora oricite mostre de virtuozitate. Ascultatorul isi prinde o data urechea, apoi umbla cu sticla in mina de la bar la scena, de la standul cu T-shirts la WC, sprijinindu-se greoi de strapontina cu pliante, scrumiere si sticle golite. N-a fost cazul in timpul concertului de la care incerc sa consemnez unele momente semnificative. Trupele din deschidere, The Mars Chronicle, Matricide si Klone, practica un rock robust, rugos, cu apetit pentru mesajul puternic, bine pus in evidenta de-un ritm trepidant. Si ele, si Orphaned Land, slujite de-o instalatie PA bine reglata, transmiteau acea senzatie greu de surprins in cuvinte, de neuitat dupa ce-ai trait-o: maruntaiele sint dislocate metodic de basul percutant, muschii primesc atacul tobelor ca pe-un tratament cu ultrasunete, singele capata viteza notelor fugarite pe griful chitarii solo, iar ochii stralucirea spoturilor multicolore. Vacarmul pare strident numai urechilor infundate de cleiul hiturilor, zilnic turnat agresiv de posturile radio-tv. Enoriasii „bisericii de argint“ se simt, normal, acasa…
Spectacolul din Bucuresti, urmat de alte doua, la Brasov si Cluj, a marcat o etapa in turneul prin care Orphaned Land promoveaza noul disc, All Is One (2013, Century Media). Cap de afis fiind, israelienii nu si-au dezamagit spectatorii, care cunosteau piesele noi si vechi de parca le fredonasera in fiecare zi. Deloc numeros si autohton cit cuprinde, publicul era impanat cu nativi din Turcia, Bulgaria, Germania, Israel si Anglia. Or mai fi fost si alte natii, dar n-au raspuns intrebarii puse de Kobi Fahri, vocalistul cu figura christica, plin de harisma si neobosit promotor al pacii. Chestiunea pacii in lume n-o rezolva un grup de rock-metal-oriental. Este lansata o petitie online ce propune comitetului Nobel sa acorde un premiu acestor artisti talentati, care nu se-mpiedica in religie, ci judeca oamenii „dupa inima si sinceritate“. Faptul ca aduna laolalta crestini, mozaici si musulmani e mai important decit orice distinctie academica. Iar pentru o trupa rock, cel mai mare premiu il constituie intrarea in mainstream. Orphaned Land are toate atuurile sa ajunga acolo unde merita, nefiind deloc mai prejos decit alte nume grele, ce recolteaza milioane de fani pe stadioane. Un vocalist care stie sa antreneze orice auditoriu, cu piese ritmate, avind o linie melodica frumoasa, texte valoroase fara mesaje obscure incifrate pe banda intoarsa, fara lalaieli stil hairy-metal, cu virtuozitate in partile orchestrale si coloraturi neobisnuite captate prin intermediul instrumentelor exotice. Totul, desigur, aglutinat de dinamica surprinzatoare. Un management bun si rezistenta la circuitele de felul celui actual sa aiba trupa, restul e chestiune de timp…
Participarea la concertele rock genereaza un sentiment de solidaritate. Sa crezi ca asta degenereaza in promiscuitati e o eroare. Ca orice muzica buna, rockul e calea catre sine a orfanilor inconstientului colectiv…