Unghiul de abordare a fost cel gastronomic, caci despre ce este vorba, finalmente, in etapa pomenirii celor trecuti la Domnul, decit despre un praznic? Hrana e un semn al continuitatii vietii, mincatul, unul dintre instinctele primordiale ale supravietuirii speciei. La Act, cind intri in sala underground de pe Calea Victoriei, te intimpina un miros imbietor de sarmale, cele pe care Lupul din povestea humulesteanului le inghitea ghiogilt-ghiogilt. In Absolut! aveam fasole cu cirnati, aici, ciorba de potroace, sarmale fierte in vin, piftie de curcan, tot felul de bunatati, detalii de gurmanzi chinuind audienta cu pofte.
Foarte aproape de spectatori, caci proximitatea fizica e esentiala, o masa din lemn natur e pregatita pentru pomana celor doi iezi neascultatori, pe care Nanasul lor i-a halit fara mila, apelind la cunoscutul truc al imitarii vocii Mamei Capra. Pentru ca in acest „studiu gastronomic“ ne aflam in finalul naratiunii, intimplarile fiind repovestite pentru cei mari de la sfirsit catre inceput. La Dabija, cei trei iezi se afla in scena aproape tot timpul, naratiunea derulindu-se de la sfirsit catre inceput, ca orice istorie spusa la pomenire. Iezii sint la virsta maturitatii, botezati de regizor cu prenumele real al actorilor (Constantin Draganescu, Florin Dobrovici, Mihai Calota), nu prea mai au naivitatea din poveste, sint ca niste locatari de la bloc, dintr-un cartier bucurestean de periferie, care inca locuiesc cu mama, adica nu se descurca chiar atit de bine; sint foarte umani si mundani, iar un smecher, Lupul, i-a pacalit si i-a halit (citeste „i-a mincat“ sau, in argou, „i-a facut“). Ei insisi participa la gatirea bucatelor, isi dau cu parerea, il mai critica si pe Lupul care le-a venit de hac. Momentul casapirii e descris in registru horror, cu detalii relatate pe un ton neutru, de Lup si iedul cel mic, cel mai vindicativ la adresa faptuitorului.
Mama capra (Emilia Dobrin) joaca retinut, neexhibindu-si durerea, preferind s-o acumuleze pentru a-si infaptui razbunarea. Pare mai degraba preocupata ca bucatele sa iasa impecabil, pentru ca pomana sa fie primita, sufletele copilasilor ei sa ajunga acolo unde le e locul, iar Lupul sa ia ce merita: sa crape mincind! Micile inserturi de cintec si pasi de dans popular sint executate impecabil, prestatia actritei justificind cu asupra de masura nominalizarea la Premiul UNITER pentru cea mai buna interpretare feminina.
Lupul lui Andi Vasluianu e nu mai putin convingator. Actorul joaca si el in cheia emotiilor stapinite, prezentind lucrurile in varianta care-l avantajeaza, etalind multiplicitatea fetelor pe care e capabil sa le asume pentru a-si atinge scopul. Joaca la detaliu rafinat atit placerea mincatului, cind faciesul si gestica ii fac la propriu pe spectatori sa saliveze, dar si moartea din cauza mincarii. Pentru ca mincatul, crapelnita sint, nu-i asa?, cauza pieirii lui.
Repunerea in valoare a lucrarilor lui Creanga
Oralitatea teatrului face ca ideea lui Dabija de a rescrie lucrarile lui Creanga in versiuni scenice originale, devenind co-autor alaturi de humulestean, sa se bucure de calitatea extraordinara a repunerii lor in valoare prin spunere. Fireste, proiectul lui Dabija nu e o simpla recitire la rampa a povestilor, e practic o reinventare a lor cu mijloacele specifice teatralitatii.
La Teatrul Tineretului Piatra Neamt, in aceasta vara, cind toate trupele erau in relache estival, regizorul lucra de zor la ceea ce s-a intitulat O… lada! Ideea era sa faca o punte intre OO! si creatia prezenta, inspirata de Fata babei si fata mosneagului. Tot o creatie colectiva, in care aportul echipei a fost vital, Dabija orchestrind cu abilitate si inteligenta fluxurile ideatice ale fiecarei zile. Intr-o scenografie austera, garnitura neagra de scena, cu citeva cufere de dimensiuni si infatisari diverse, artisti si spectatori participa la priveghiul Mosului din Punguta cu doi bani. Care, dupa ce s-a pricopsit cu nenumarate averi aduse de destoinicul sau pintenat, si-a dat sfirsitul de prea mult bine, cum titreaza verbal gura-satului. Gura-satului devine personaj principal, colectiv, corul babelor (actrite si actori in travesti, in minunate roluri de compozitie) facind un storytelling cu umor negru de foarte buna calitate. Si daca ai avut cumva ocazia sa participi recent la vreo inmormintare, iti dai seama ca tot ce se aude si petrece pe scena e suta la suta autentic, ca mortul e plins el de bocitoare, dar ca se mai scapa si cite o ironie coroziva la adresa faptelor din timpul vietii, a nevestei, a cui i-a ramas mostenirea, a pomenii (o damigeana cu vin rosu e plimbata de-a latul scenei, ca, deh, un paharel tare bine-ar mai merge) si altele asemenea. Dupa care babele incep sa depene povestea celor doua fete, cea cuminte si harnica, a Mosului, si cea lenesa si urita, a Babei, care afla ca undeva s-ar afla un loc unde poti alege o lada si iti poti schimba norocul. Calatoria initiatica incepe, lumea se incalzeste, se cinta – pe superba muzica a Adei Milea –, se danseaza, chiar si Mortul participa, ca e antren, in hazul general.
Coliva din final te leaga de coliva din Capra cu trei iezi – un studiu gastronomic, de-aia buna, „cu nuca de cocos“. Sintem inca in postmodernism, iar intertextualismul e in voga!
Galerie foto
