Pe masura ce spectatorii se asaza la locurile lor, si ceilalti interpreti, Raluca Aprodu, Aron Istodor si Andi Vasluianu, cind am vazut eu spectacolul, caci formula completa a distributiei ii include si pe Vlad Zamfirescu, Theo Marton, Irina Velcescu, Ada Simionica, cele patru roluri fiind interpretate printr-o rotatie aparent aleatorie, in tinute de strada, intra si ei, ca niste civili care se amesteca cu platitorii de bilete. Novicii nu-si dau seama ca acestia le vor spune povestea pe care cu totii au venit s-o vada. Nu e o simpla inventie regizorala, e modelul pe care Cristian Juncu si-a construit mizanscena: diluarea conventiei teatrale, diseminarea teatrului printre privitori. Un concept foarte in spiritul lui Ivan Viripaev, stabilit prin didascalii, autor pentru care arta inseamna a te afla cit mai aproape de cel caruia i te adresezi, aproape si fizic, dar mai ales emotional. Invitat in acest an, in iunie, la Festivalul International de Teatru de la Sibiu, dramaturgul, de fapt scriitorul, caci a semnat si scenarii de film, a vorbit despre „Ce inseamna contemporaneitatea in teatru“, despre nevoia artistului si a consumatorului de spiritualitate de a fi umar la umar in creatie si receptare. Viripaev considera ca arta se afla in faza deconstructiei ei, a coboririi in profan, a renuntarii la conceptualizare si a revenirii la om, la prezenta, la dialog direct. „Arta conceptuala nu da nastere unui dialog, nu mai exista un dialog adevarat intre personaj si spectator. Insa daca fac ceva pregnant, asta se transmite salii, opera de arta a trecut in sala. Tot ce creez eu e numai in spectatori. Calitatea spectatorului decide calitatea spectacolului“, zice rusul, intilnindu-se ideatic cu postmodernii, postdramaticii care extind procesul de creatie si spre adresant, fiecare dintre cei ce vad un spectacol contribuind, prin receptare, la facerea lui, la desavirsirea operei spectaculare. Viripaev crede in teatrul documentar, ale carui mecanisme le-a deprins si exersat la cursurile de creative playwriting de la Royal Court, formula topind conventia in viata reala pe care trebuie sa o infatiseze, recalibrind intelesul termenului mimesis.
Povestitori-actori si spectatori fata in fata
In Iluzii, la Teatrul ACT, ni se spune istoria a patru oameni in virsta, a existentelor lor private, dinspre coada spre cap, adica de la batrinete spre tinerete, atunci cind nimic nu mai poate fi schimbat, cel putin din urma, dar cind trecutul le afecteaza sfirsitul. Danny-Sandra, Albert-Margaret sint doua cupluri legate printr-o prietenie intinsa pe decenii, pentru care dragostea, aflam pe parcurs, gradat picatura cu picatura, mai are surprize si la 80 si ceva de ani. Pe scurt: Danny, presimtindu-si sfirsitul, ii multumeste Sandrei, consoarta sa de peste jumatate de secol, pentru ca i-a fost alaturi si i-a impartasit dragostea, acum murind implinit sufleteste ; Sandra ii marturiseste lui Albert, best friend al defunctului, ca, desi trupeste i-a fost fidela lui Danny, Albert a fost marea ei iubire, platonica, iar ca acum a venit momentul sa o traiasca. Pus in fata declaratiei, Albert intelege ca si el o iubeste pe Sandra si ii spune lui Margaret, sotia sa, cum stau lucrurile. Pe loc, Margaret inventeaza o presupusa relatie focoasa cu Danny, doar pentru a-l necaji, dar ulterior se sinucide, gestul revolutionind finalul fiecaruia dintre implicati.
Ca structura dramatic-narativa, scenariul are o simetrie perfecta, iar storytelling-ul ne intoarce pe toti, artisti si privitori, la poveste si la om. Spectacolul acesta e de fapt despre cum privim si relatam fapte care ne par evidente, dar care se dezvaluie epifanic prin surprizele epicului. Un epic in care totul e uimitor, care ia din scriitura neasteptate intorsaturi. Simplu, uman, modern, fictiunea curge in meandre de imaginatie narativa. Viripaev pune sub semnul intrebarii functia fundamentala a cuvintului in teatru, performativitatea sa, si jongleaza cu postura de personaj-povestitor. O face suplu, elegant, fluent, amintind ca de poveste avem nevoie oricind, e o nevoie fundamentala originata in strafundurile ritualice ale teatrului, jucindu-se inteligent cu infinitele posibilitati ale fanteziei narative. Cei patru actori zic patru povesti intr-una singura, pasind-preluind ghemul si continuind depanarea cu cel mai natural aer din lume. Senzatia e ca stam cu totii, interpreti si privitori, la o sueta, numai ca noi, privitorii, tacem, avem propriul scenariu interior in functie de cum rezonam la intimplarile ce ne sint prezentate. Surprizele povestii se tin lant, fictiunea curge in zig-zag, tensiunea se acumuleaza, dar cind te astepti mai putin, o gluma detensioneaza intregul, ajutindu-te sa mergi mai departe. Iluzii are de toate: adevar, sarcasm, tandrete, ironie, emotie, sobrietate, stari care nu se deranjeaza reciproc, ci se ajuta contrapunctic. Actorii duc greul spunerii convingatoare a textului: au citeva mijloace la dispozitie, putine din cele traditionale; sed tot timpul, nu interpreteaza, relateaza vocal, facial si gestual; doar pe ici, pe colo, construiesc cite un personaj pentru citeva minute; cind cred ca ne-au pierdut, ca gindurile ne-au fugit in alta parte, ca sa fie siguri ca nu incurcam lucrurile, ne fac si un rezumat amuzant, apelind la expresivitatea degetelor de la miini cu care simbolizeaza cele doua perechi de batrinei ludici.
Fara artificii scenografice, doar povestitori-actori si spectatori fata in fata, ajungem la concluzia ca in realitate nu exista „constanta universala“. Din punct de vedere estetic, Viripaev ne arata cu argumentele sufletului ca nu teatrul e iluzie, ci viata care il inspira e o suma de incredibile iluzii.
FOTO: Adrian Bulboaca
Galerie foto
