Mai intii prietenii. Au aparut doua carti speciale, Mansarda cu portocale a Luminitei Marcu si Fata din casa vagon a Anei Maria Sandu, speciale pentru ca nu le pot judeca public, autorii fiindu-mi prea apropiati. Nu-mi place sa ma joc de-a obiectivitatea in astfel de cazuri. Nici nu sint avid de neutralitate, dar nici nu am chef de jocuri extrem de subiective in care sa-mi echivalez prietenele cu Kristeve sau Yourcenare sau mai stiu eu cine – se pricep altii mai bine la asta. Eu doar anunt ca aceste carti cel putin „speciale pentru mine” sint in librarii.
Urmeaza categoria celor pe care i-am admirat discret, de la distanta. Ion Manolescu a publicat Derapaj, o poveste bine controlata cu personaje memorabile, cu o forta teribila de inventar a epocii „sfirsit de ani ’80 plus tranzitie”. Receptarea nu i-a fost intotdeauna favorabila pina acum, din motive usor de explicat (laudele in cor sint rezervate unor autori mediocri, precum inexplicabilul succes de critica al Florinei Ilis, anul trecut), dar avem de-a face cu un cistig sigur in conturarea unei atitudini prozastice perfect compatibile cu anul 2006: tranzitivitate, ironie fina, poveste, atitudine. In aceeasi linie a tranzitivitatii si scriiturii fara cusur intra si Teodosie cel Mic al lui Razvan Radulescu (obiectiile in ce priveste acest text le voi pastra pentru o eventuala recenzie de mai mari dimensiuni, dar calitatea superioara a lecturii este incontestabila).
Conflictele lumii intelectuale s-au desfasurat in surdina
Am observat de asemenea consolidarea unor voci critice autentice in paginile revistelor culturale. As aminti de Mihai Iovanel, un critic tinar care incearca sa-si confirme un stil relaxat (si discret sustinut de lecturi solide) de recenzent si reuseste de multe ori – inexplicabila e prezenta sa intr-o revista precum „Cultura”, plina de dinozauri de toate marimile si culorile; nu judec aici optiunile publicistice, ci doar citeva dintre textele sale amuzante si utile. Alte nume de critici, gata sa inlocuiasca garda recenzentilor prafuiti si „inca tineri”, nu mai pomenesc aici, insa ii veti gasi si in „aLtitudini”, si in „Observator Cultural”, si in „Bucurestiul cultural”, reviste cu pagini de citit si de recitit despre evolutia literaturii de azi.
Un fapt care nu putea lipsi din bilant: inmuierea polemicilor si dezbaterilor culturale. In afara de citeva rabufniri, conflictele lumii intelectuale s-au desfasurat in surdina. Or, e evident, din punctul meu de vedere, ca faliile s-au inmultit si s-au adincit. Din textele tinerilor am extras o evidenta fascinatie (venita fie din snobism, fie din lecturile atente) pentru zone ideologice care nu mai au de a face cu atmosfera de salon literar de provincie incurajata de marii intelectuali ai neamului: a aparut credinta in forta sociala a textului, in lizibilitatea lui, in puterea lui sacra de „entertainment” care nu poate exclude din start valoarea estetica, in forta culturii populare, in lectura sustinuta „la zi” din literatura straina etc. De asemenea, in ciuda eforturilor de „cosmopolitism” discret facute de unele grupuri din zona Buzura & Simion, ramine evidenta scoala extrem conservatoare a intelectualului de decor in zona ideologica – o multime de nume se situeaza parca in asteptarea revenirii unei forte politice care sa-i repozitioneze in functii. Nici macar venirea lui Nicolae Manolescu la conducerea Uniunii Scriitorilor nu inseamna altceva decit o reconciliere temporara si oarecum silita a unor forte intelectuale contradictorii. O situatie oarecum plictisitoare. Astept in continuare pozitiile scriitorilor si intelectualilor in dezbateri actuale. Astept atitudini riscante si oneste. Ne revedem in 2007!