Prietenii cei mai buni ai lui Robert si Odile se numesc Pascaline si Lionel Hutner, un cuplu mult mai sudat (motiv pentru care uneori sint luati peste picior), asta si pentru ca suferinta comuna nu le-a permis sa fie altfel: in urma cu citiva ani, baiatul lor, Jacob, pina atunci un copil perfect sanatos, a inceput sa se creada Céline Dion si de atunci n-a facut decit sa-si perfectioneze talentul imitativ, asemenea unui actor care vrea sa intre in pielea personajului. Atit de frapanta e acum asemanarea dintre cei doi incit uneori ai spune ca Céline Dion s-a mutat in corpul unui adolescent de nouasprezece ani. Care, la rindu-i, urmeaza un tratament intr-o clinica de specialitate. Pe care el o percepe drept un veritabil studio de inregistrari…
Paola Suares e foarte sensibila la lumina („unele lumini ma priveaza de orice sentiment al viitorului“, marturiseste ea), ceea ce nu o impiedica sa se vada cu Luc Condamine (s-au cunoscut la familia Toscano acasa), care lucreaza la acelasi ziar si e prieten cu Robert. La fel ca Robert, Luc e casatorit, are doi copii si isi insala copios nevasta. Tot el declara ca nu mai are rabdare cu femeile.
Paola considera ca barbatii, cei mai multi dintre ei, dovedesc „un fixism total“, in timp ce femeile ar fi singurele responsabile pentru producerea miscarii. Si totusi, Virginie Déruelle nu pare sa produca prea multa miscare. Ea e secretara renumitului oncolog Philip Chemla care, la numai 36 de ani, a devenit deja o somitate in domeniu. Desi cei doi ar putea fi amanti, Chemla prefera barbatii pe care, paradoxal, nu si-i alege din cei mai rasariti, in timp ce Virginie, desi i-a fost prezentata lui Robert Toscano, n-a devenit amanta acestuia (culmea!), de fapt n-a devenit amanta nimanui, desi daca ii place de cineva, acesta se numeste Vincent Zawadam, un tinar care, fara sa fie bolnav ca batrinul si stilatul domn Jean Ehrenfried, isi insoteste cu devotiune mama la sedintele de radioterapie pe care aceasta le face periodic la aceeasi clinica Tollere Leman.
Ernest Blot se simte uzat. Pe vremuri era un barbat atragator, cu succes la femei (de care a profitat pe deplin), acum e doar tatal lui Odile si sotul lui Jeanette, adica un nimeni. Pe vremuri fusese director de banca, ministru chiar la un moment dat, acum s-a transformat intr-un batrinel apatic sau, in cel mai bun caz, agasat. A ajuns la convingerea ca sa te faci inteles e un lucru imposibil, „cu atit mai mult in cadrul matrimonial unde totul se transforma intr-un tribunal criminal“ si ar vrea ca dupa moarte (pe care intr-un fel a ajuns sa si-o doreasca) sa fie „crematizat“, iar cenusa sa i se imprastie in cele patru zari.
Loula Moreno e actrita de filme (cam de mina a doua), citeste din Pavese si n-ar deranja-o daca Darius Ardashir, mina dreapta a domnului Ehrenfried pomenit putin mai sus, ar cere-o intr-o zi de nevasta. Doar ca Darius Ardashir, „niciodata grabit, niciodata jignit“, are alte planuri de viata, casatoria nefiind nici pe departe unul dintre ele. Se gindeste la toate acestea in timp ce da un interviu, in timp ce Darius, cu care s-a culcat, se afiseaza acum cu o alta femeie, in timp ce un alt barbat viseaza sa se culce cu ea.
Rémi Globe e amantul lui Odile, dar nu se da in laturi nici de la Loula Moreno, desi nu pe ea e gelos, ci pe Odile care se-ncapatineaza sa nu divorteze cind, dupa parerea lui, nu mai exista nimic care sa-i tina pe cei doi impreuna.
Chantal Audouin considera ca „un barbat e un barbat. Nu exista barbat insurat, nici barbat interzis. (…) Cind cunosti pe cineva, nu te intereseaza starea lui civila. Nici conditia lui sentimentala. Sentimentele sint schimbatoare si muritoare. (…) Nimic nu dureaza“. Femeia pare o dura, dar in realitate a incercat sa se sinucida cind a aflat ca Jacques Ecoupaud, amantul ei ministru, o insela, daca si amanta se poate insela, cu alte trei femei, nemaipunind-o la socoteala si pe sotie. Si ea, fraiera, care se indragostise! La sanatoriul unde este internata face cunostinta cu un baiat fermecator cu accent de Quebec. Spune ca-l cheama Céline.
O piesa de teatru transformata in roman
„Femeile nu-si iau un amant“, e de parere batrinul Erhenfried. Nu, „ele fac o pasiune, se dau in stamba, o iau razna cu totul. Aici Odile l-ar contrazice daca ar avea ocazia, dar probabil i-ar da dreptate cind mai tirziu spune: „cuplul e lucrul cel mai de nepatruns. Nu poti sa-ntelegi un cuplu, nici chiar atunci cind faci parte din el“.
„Lumea e o vale a plingerii“, conchide un alt personaj, in timp ce altul, parca vrind sa-l contrazica, declara ca „sa fii fericit e o predispozitie“. De fapt, daca e sa fim onesti, viata le contine pe amindoua, atit plingerea cit si fericirea, chiar daca nu tot timpul in doze egale. Romanul Yasminei Reza e mai degraba o piesa de teatru in care fiecare personaj urca pe scena, isi spune parerea despre lume si viata, iar apoi iese. Evident, o piesa ca atare ar plictisi, insa transformata in roman, ea e cit se poate de autentica si provocatoare. O carte pe care o citesti dintr-o rasuflare ca apoi sa zabovesti ore in sir asupra citorva replici.
Yasmina Reza, Fericiti cei fericiti, traducere si note de Luiza Vasiliu, colectia „Biblioteca Polirom. Actual“, Editura Polirom, 2013
Galerie foto
