Ce a stricat imaginea jurnalistului roman? Da, raspunsul e cit se poate de complex si merita mai multe nuantari: politicienii, in frunte cu actualul sef al statului, au pus hotarit umarul intru aruncarea in groapa a imaginii jurnalistului; patronii, prieteni sau dusmani de ocazie cu politicienii, au nasit la rindul lor o buna parte din hidra hida cu care a ajuns sa semene, adeseori, gazetaria. Insa, pina la urma, o parte au fost si sint cei care au reusit (si inca o fac cu succes) sa arunce in aer imaginea neprihanita a mass-media. Altfel spus, daca politicienii au incercat sa provoace explozii in redactii si n-au reusit asta decit partial, opera le-a fost dusa la capat de citiva experti in implozii.
Credibilitatea se cistiga usor cind esti ziarist. Repet fraza cu care am inceput, pentru ca sigur enerveaza. Calm si tutun, ca urmeaza explicatia. Afirmatia de mai inainte e legata de imaginea pe care ziarul sau revista unde lucrezi o are in ochii publicului. Asta se cistiga greu si se mentine la fel de greu, la nivel institutional. Regulile sint draconice, nimeni nu face rabat de la calitate, nici cind vine vorba de scriitura, nici de tiparitura. Atunci cind pravalia functioneaza asa cum trebuie si nu-si bate joc de public, orice nou-venit, a carui semnatura apare pentru prima oara in paginile publicatiei, beneficiaza de valentele pozitive ale produsului. Jurnalistul debutant profita, cum s-ar zice, de mediul inconjurator. Iar individul in cauza nu a ajuns acolo intimplator, i s-au dat legitimatie si semnatura in gazeta pentru ca a aratat ca e capabil sa faca o treaba temeinica si de calitate. Sa fii credibil si respectat, „in afara oricaror dubii“, vorba americanilor, nu ar trebui sa fie o tinta usor de atins, atunci cind vrei sa te apuci de meseria asta.
Astazi, normalitatea de acum un deceniu a ajuns sa semene cu o distopie. Din pricina asta, multe dintre aparitiile vocale din presa noastra nu mai au legatura cu regulile elementare dupa care meseria asta se face de mai bine de o suta de ani. Nu o mai respecta parte din cei batrini, la fel cum nu mai tin cont de ea nici unii dintre cei nou-aparuti in presa. Iar speciile clasice ale jurnalismului par, in unele locuri, niste cadavre imbratisate de pe care se desprinde carnea, de nu mai stii unde se termina mortul nr. 1 si unde incepe mortul nr. 2. De asta avem anchete care numai anchete nu sint, de asta unii scriu reportaje din birou si inventeaza personaje, de asta stirile arata a manifeste ilegaliste distribuite la colt de strada.
Sa va dau trei exemple din presa noastra recenta. Primul e al unui jurnalist cu 20 de ani de meserie in spate, despre care nu mai stii, citindu-i manifestele, daca e gazetar sau sef de filiala de partid. Trecindu-l in lista de prieteni de pe Facebook, m-am trezit ca-mi „cer prietenia“ si vreo cinci politicieni locali. Toti, evident, aflati de aceeasi parte a baricadei. Intimplare, nu? Al doilea exemplu: un cetatean cu pretentii de guru cultural este, mai nou, stindardul investigatiilor facute cu cele mai parsive tehnici de infiltrare ale serviciilor secrete, intr-un demers care orice e, numai jurnalism nu. Al treilea si ultimul: un domn cu probleme comportamentale inventeaza un subiect din nimic, scrie niste sferturi de adevar intesate cu trei sferturi minciuni, iar textul i se publica intr-o gazeta de satira care, pina mai ieri, ma avea cititor fidel.
Nu le-am dat numele si nici n-o s-o fac, nu pentru ca mi-ar fi frica de ei. Si nici n-am sa dezvolt cazurile, desi ma maninca tastatura. Cred ca anonimatul e singura pedeapsa pe care o merita. Altfel, o sa fim umpluti in continuare de scuipat toti cei care scriem fara sa fim minati de interese.