Mi-amintesc uneori de un film cu Kirk Douglas, facut prin anii 1980. Actorul juca un personaj batrin, intrat in al noualea deceniu de viata, care fusese cindva un tip activ si potent. Scenariul de factura tipica felului american de viata il punea in situatii conflictuale, de unde ambitia, vigoarea si norocul il scoteau invingator. Finalul inca ma amuza si ma pune pe frumoase ginduri: intr-un elan caracteristic, actorul-personaj executa o saritura de bucurie, ca un copilandru al zilelor noastre, caruia mama-sa i-a luat o tableta „cu Android“ fara stirea tatalui. Imaginea face stop-cadru cu Douglas in aer, si nu stii daca e simbolul bucuriei de-a trai sau recidiva infarctului pe care personajul il suferise anterior…
In showbiz, orice trupa mai acatarii are asigurat un comeback. E o lege nescrisa si-un gest de generozitate pentru oamenii care au incintat de-atitea ori. Totusi, cum bine se stie, nu orice se potriveste oricui. Sa revezi dupa niste ani (chiar 20!) trupe care si-au pastrat abilitatile si mimeaza cu elan tineretea, nu e o experienta prea placuta. Am pus deunazi concertul Def Leppard, tinut recent intr-o sala plina de lumini sclipicioase si spectatori entuziasmati ca pensionarii la emisiunile TV cu vedete resapate. N-am rezistat la nici doua piese ale (excelentului, altfel, album) Hysteria, si-am scos discul din player, fara sa simt regrete ca nu-l voi relua vreodata. La fel, m-a cuprins stenahoria cind i-am vazut pe Graham Parker & The Rumours, toti cu proteza dentara proaspat inlocuita, intr-un club elegant, incercind sa faca abstractie ca aveau in fata scenei maxim 100 de persoane, probabil rude. B.B. King o sa fie adorabil insa si la 99 de ani. Rolling Stones se pot zbantui dinaintea a 100.000 de britanici nauciti pe iarba, la Gladstonebury. Fenomenul nu se datoreaza „noutatilor“ pe care le cinta identic de-o jumatate de secol, ci mai degraba fascinatiei diabolice intrupate ieri in frumusetea tinerilor, azi in spectrele cu alura de mumii reinviate in buna traditie horror. In cazul concret al „pietrelor rostogolite“ functioneaza si altceva, esential: vointa de-a fi permanent in activitate, fara grija modei ori a dictaturii casei de discuri. Rolling Stones sint exceptia cu mare greutate admisa de „lumea buna“ a industriei muzicale. Sa impui stilul si regulile proprii nu e la indemina oricui. Grosul rockerilor este alcatuit din personalitati marginal(izat)e, chiar daca unora banii le permit sa intre in societatea selecta a celor care ingurgiteaza icre cu lingura si cocaina cu linia.
Dar exista rockeri fara virsta, desi numaratoarea anilor de la nastere atinge lejer cifra 70. Roger Waters a demonstrat-o recent in Bucuresti, la fel ca John Mayall sau Leonard Cohen. Si altii si-au purtat pletele dalbe pe-aici, si nu doar fiindca vreun „promoter“ bastinas a gasit o cale distractiva de spalat venituri ilicite. Unii au cam lalait-o, lucru inteles si trecut cu vederea de hipsterii mai vechi. Motörhead n-a comis blasfemia. Parca pentru a demonstra valabilitatea spusei „rock-and-roll forever young“, Lemmy Kilminster, vocal si bas, Philip Campbell, chitara, si Mikkey Dee, tobe, au imprimat un album nou: Aftershock (2013, UDR). 14 piese cu versuri ce amintesc traznitele vremuri si obiceiuri de odinioara ale artistilor damnati, toate executate fara compromis si fara ajutorul sculelor computeristice care scot sunetele mai bune decit au fost ele vreodata.
Ceea ce m-a impresionat si mi-a placut este tonul neobisnuit al vocii lui Lemmy. Se simt in el melancolia virstei, amarul unui „miine“, nu degeaba intimpinat cu resemnare glumeata. „Dust and glass/ Your life slide past/ no one to tell you why…“ Asta e realitatea pe care fiinta noastra o poate afla cindva, dupa vreun soc existential. Sau deloc.