Ca sa atragi cumva privirile criticilor, priviri obosite pe buna dreptate de numarul de titluri ce apar anual, o idee ar fi ca tema aleasa pentru un roman sa provina de undeva din zona… sa-i zicem „ mai neguroasa“ a literaturii contemporane. Cel mai bine ar fi ca subiectul sa fie unul despre care toata lumea vorbeste pe la colturi sau comenteaza pe Facebook, insa prea putini scriu verde-n fata la revista si semneaza. Ai avea astfel mai multe sanse sa ii faci curiosi sa te citeasca si, eventual, sa isi dea cu parerea intr-un fel sau altul. Dar se poate supralicita. Poate n-ar strica si o tema religioasa. De ce nu una biblica, pentru ca nu sint multi scriitorii romani care au indraznit sa intre pe terenul acesta. Apoi, daca stam sa ne gindim bine, parca nici problema legionara nu a fost inca tocita din punct de vedere literar, ea fiind exploatata mai ales in genul memorialistic sau in eseistica.
Sincer, nu imi prea vine a crede ca acesta a fost rationamentul lui Dan Miron atunci cind s-a apucat sa scrie Pata violeta. Dar romanul sau iti poate lasa senzatia aceasta cu usurinta. Foarte probabil, in realitate lucrurile stau cu totul altfel.
Romanele care au o poveste in poveste si inca una pe linga ea nu sint o noutate si nici macar o raritate. Mica lor problema este ca iti trebuie ceva maiestrie pentru a le imbina corect, astfel incit incheieturile naratiunii sa nu scirtiie si vintul sa nu bata prea tare pe la imbinarile dintre capitole. Dan Miron a demonstrat in Pata violeta ca a ajuns sa detina aceasta pricepere. Ce te faci insa atunci cind, din varii motive, doar doua dintre aceste povesti incapsulate intr-un singur roman reusesc sa te captiveze? Este cazul meu. Si iata de ce:
Frustrarea nr. 1
Povestea legionara sta in picioare fara sa se incline intr-o parte sau intr-alta. Nu prea ai ce sa ii reprosezi! Lipsita de idolatria oarba pentru Capitan sau de trimiterile obsesive la Crez, partea aceasta are darul de a pune corect in context felul in care framintarile anilor ’30-’50 i-au adus pe unii dintre romanii obisnuiti in postura de „legionari“, iar pe altii in cea de „comunisti“. Este foarte interesant de vazut cum s-a facut aceasta diferentiere initiala, indiferent de ceea ce au ajuns ulterior unii sau ceilalti. Iar faptul ca avem in amestec doua familii rivale (trimitere fara ocolisuri la Montague si Capulet) ii confera un plus de farmec si de credibilitate. Este de-a dreptul placut sa nu descoperi nici o pozitie tezista si sa vezi ca totul pleaca de la istoria mica, a oamenilor macinati de ambitiile, necazurile si iubirile lor. Asta induce sentimentul ca te afli in fata unei relatari din categoria „de fapt, chiar asa s-au intimplat lucrurile, indiferent de cum le-a consemnat mai tirziu istoria mare“.
Trebuie sa recunosc ca povestea aceasta, altfel bine servita in economia romanului, m-a lasat cu frustrarea ca am fost cit pe ce sa citesc si eu – in fine! – un roman fain cu si despre legionari. In locul lui, am fost obligat sa ma multumesc cu doar citeva zeci de pagini ce ar fi putut fi dezvoltate minunat pe citeva sute. Indraznesc sa cred ca ar fi completat intr-un mod fericit in literatura ce a facut Constantin Popescu in cinematografie prin Portretul luptatorului la tinerete.
Frustrarea nr. 2
O alta frustrare mi-a fost cauzata de ceea ce as putea numi un roman biblic nelasat sa creasca liber, dar nici ingropat rautacios in vreun sertar, ci publicat meschin sub forma unei carti inghesuite intr-o alta carte. Este vorba despre stradania literara a domnului M., pe care i-o trimite Luciei, capitol cu capitol, in plicuri… evident violet.
Si mai consistenta decit povestea legionara, cea biblica mi-a oferit insatisfactia ca, iarasi!, mai aveam putin si puteam bifa un roman autohton reusit din zona religioasa. Caci, cu mentiunea ca este foarte posibil sa imi fi scapat ceva, in afara de cartile Tatianei Niculescu-Bran (ma refer in special la Spovedanie la Tanacu si la Noptile Patriarhului), nu pot sa spun ca am auzit de ceva cu adevarat de anvergura in perioada recenta. Revenind, cu siguranta n-as mai fi consemnat o a doua frustrare, daca nu mi-ar fi placut. Nu din alt motiv, insa nu vezi prea des in literatura romana contemporana personaje precum Isus, Maria Magdalena, Ioan, Iuda, Natanael si inca vreo alte citeva din galeria biblica. Iar faptul ca acestea evolueaza convingator intr-o atmosfera impresionanta are darul sa te faca sa regreti cu atit mai mult ca nu ai de-a face cu un roman de sine statator.
Frustrarea nr. 3
Va mai aduceti aminte de Lucia T. si blogul ei „Terorism de cititoare“? A crescut vertiginos timp de trei ani ca numar de vizualizari si, pe cale de consecinta, ca influenta, dupa care s-a oprit. S-a oprit, asa cum insasi blogherita marturiseste pe www.terorista.ro, din lehamite. Identitatea ei secreta, recenziile sale publicate online intr-un ritm halucinant, numarul crescind de admiratori si indrazneala de a pasi in presa culturala i-au fost intr-un final sanctionate. De aici o intreaga mica isterie: provocari, justificari, o tabara pro, alta contra etc. Multi dintre cei care au urmarit fenomenul au inteles repede ca este o chestiune de orgolii si, nu dupa multa vreme, n-au mai avut rabdarea necesara pentru a urmari, prin comentariile de pe diferite bloguri si conturi de Facebook, schimburile de replici dintre „combatanti“. Cert este insa ca pentru citeva luni bune fierberea aceasta a captat serios atentia lumii noastre literare. Iar Dan Miron ce face in Pata violet? Ei bine, ii da blogheritei un chip si, transformind-o in personaj, o umple de sentimente, ii trinteste o pisica in brate, o pune sa tina un jurnal intim si ii creioneaza o viata destul de complicata, din care nu lipseste, tineti-va bine, un poet-gigolo!
Ideea in sine nu este neaparat rea. A fictionaliza o persoana reala care a incercat din rasputeri sa isi pastreze anonimatul este tentant pentru scriitor si poate fi interesant pentru cititor. Insa nu neaparat pentru toti. Fara a considera nicidecum asta o greseala, pe mine nu m-a nimerit. Asta mai mult ca sigur si pentru ca povestea Luciei T. cea reala s-a racit cam de multisor, ca sa nu mai spun ca, la vremea ei, ajunsese sa ma oboseasca. Cam la fel cum s-a intimplat cu multe dintre dezbaterile politice de pe la noi, care te tin in priza pentru ca apoi, din cauza faptului ca nu se mai termina, reusesc sa te plictiseasca, ba chiar sa te enerveze; la un moment dat, iti dai seama ca oricum nu se rezolva nimic si ca pierzi timpul ca prostul uitindu-te la televizor in nestire. Si nu-i deloc de mirare daca ajungi sa dezvolti o anumita intoleranta fata de subiect. Se mai intimpla, o fi un soi de autoprotectie, cred.
Pentru un cititor onest, interesat sau nu de birfa literara, trimiterea explicita la Lucia T., oricine va fi fiind ea, si la blogul ei conteaza prea putin. Ceea ce il intereseaza de fapt este povestea: cum curge ea, cum surprinde, cum captiveaza si, nu in ultimul rind, cit de bine este scrisa. Pentru fanii adevarati ai blogheritei, cartea capata probabil o miza mai serioasa. Ei o vor parcurge cu aviditate si, imi inchipui, vor fi nerabdatori sa afle daca Dan Miron „i-a facut dreptate“ in romanul sau ori „a tinut cu ceilalti“. Faptul ca am pornit la lectura cu intoleranta explicata mai sus este doar problema mea. De data aceasta, frustrarea este mai mica, pentru ca imi dau seama de unde mi se trage.
***
Deci da, am ramas cu vreo citeva frustrari in urma lecturii ultimului roman al lui Dan Miron. Insa e normal. Pe de o parte, se stie, cititorii sint foarte exigenti cu scriitorii care reusesc sa-i cucereasca. Pe de alta parte, hai sa fiu cinstit, ca sa-mi placa suta la suta ar fi trebuit sa fi scris eu cartea, ceea ce nu inseamna nici pe departe ca as fi fost in stare. Cititorii pasionati/pasionali stiu foarte bine ce vreau sa spun.
Dan Miron, Pata violeta, colectia „Ego.Proza“, Editura Polirom, 2013