– Fragment –
N-am stat mult, ca era iarba prea mica, si cind am venit acasa mama ne astepta cu cana de apa, sa ne spalam pe miini, ca venise tanti Cici. Era parca mai vesela ca de obicei, dar mie nu-mi place niciodata veselia care e mai mare ca de obicei, mai ales ca tanti Cici, de felul ei, parc-ar fi mincat numai visine toata viata. Ne-a mingiiat si ne-a intrebat daca sintem cuminti. N-a asteptat insa raspunsul nostru. A fost brusc trista si ne-a anuntat ca unchiul Leon a avut o criza de inima si nu se stie. Era cit pe-aci sa si plinga, noroc ca s-a patat pe rochie. Dupa pudra de talc, mama i-a mai dat niste visinata, i-a mai aratat niste pauni si la urma, cind ne luam ramas-bun, ea a zis ca ar trebui sa declaram pusca, fiindca el, unchiul Leon, intr-o zi, doua o sa moara. Si iar era gata sa plinga.
Imi parea rau de unchiul Leon. I-am spus si Alunitei Cristescu si i-a parut si ei rau. Bunicu’ spune ca cine moare scapa, dar nu prea inteleg cum vine asta. Am hotarit cu Alunita Cristescu sa ne gindim la el in fiecare duminica. Ea e mai legata de rudele mele decit de ale ei, care sint asa putine.
Tata n-a zis nimic cind a aflat, dar n-a mai mincat, a luat tigari si nu s-a intors decit seara acasa.
In noaptea aceea am adormit tirziu, desi nu era luna plina. Tata spunea ca imediat ce moare unchiul Leon va trebui sa declare pusca si ca va incepe bilciul. Mama plingea. Imi venea sa nu mai traiesc si am visat iar partizani. M-am trezit transpirat si obosit.
Ciripeau pasarelele si simteam cum incepe sa umble viata prin iarba. Exact la primul avion m-am intilnit cu Alunita Cristescu. Era vesela si mi-a povestit ca tatal ei, care era padurar, a gasit niste mucuri de tigari si un foc in padure si crede ca erau aia. M-am prefacut ca nu ma intereseaza, am mai discutat de una, de alta, adica de castele si terenuri de vinatoare, si m-am dus acasa. Pe fratele meu l-am gasit la vapor, taia pijamale vechi. Le scotea elasticul, pentru motorul vaporului. I-am povestit cu mucurile si focul alora. Am hotarit ca, deocamdata, sa nu facem nimic, decit sa-l dresam pe Gugiuman, ca sa-i putem descoperi pe aia si sa le ducem mincare. Am si incercat prima lectie, dar, orice-i spuneam, Gugiuman imi lingea mina.
La prinz ne astepta o bucurie mare: tata cumparase o bicicleta si mai avea inca doua pachete subsuoara, care erau doua pijamale pentru noi, dar din acelea cu pantalon larg jos, cum poarta un om normal. Ne-a spus ca la vara mergem la oras si ne ia si pantaloni largi. Nu stiam ce sa mai fac de bucurie.
Adica sa rid ar fi fost prea putin, sa-l pup pe tata, la noi nu se obisnuieste, asa ca, de bucurie, m-am dus drept in magazie si am inceput sa citesc scrisori de dragoste.
Cind ne-am intors seara de la scoala, fratele meu avea un plan: cum se intuneca, sa plecam cu bicicleta pe ulita.
— De ce cind se intuneca? l-am intrebat.
Mi-a explicat ca nu trebuie sa ne vada nimeni. Mi-era putin rusine, dar iar l-am intrebat de ce.
— Pentru ca vom fi in pijamale, prostule!
— Ba tu!
Dar mai aveam multe lucruri neclare.
— De ce in pijamale?
Cred ca-l obosisem, de aceea n-a mai zis ca sint prost.
— Ca sa ne putem pune clame jos, la pantalonul drept, ca fara asta ce rost are sa mai mergi cu bicicleta?
Avea dreptate. Ne-am pregatit pijamalele, am mai multumit o data tatii, ca sa nu ne certe prea tare daca ne prinde cu bicicleta.
As fi vrut sa fie si Alunita Cristescu, sa ma vada pe bicicleta si cu pantaloni largi cu clama, dar ea se culca foarte devreme, ca nu trebuie sa mai stea sa se pieptene ca orice fata.
Bicicleta era noua si lucea. Pijamalele aveau dungi si o clipa m-am gindit ca sintem doi evadati din inchisoare pe viata. Faceam cu rindul, cind unul era pe bicicleta, celalalt alerga pe alaturi si invers. Nici de data asta inversul nu era corect, ca el mergea mai mult ca mine si se facea ca n-aude cind il strigam. Nici clama mea nu era clama, era chiar ac de siguranta, ca singura clama pe care o aveam in casa era la el. Dar oricum, ma simteam minunat si-mi parea rau ca nu era nimeni sa ne vada cum mergeam noaptea pe bicicleta si cu clame. Ba nu, parca se vede in mijlocul drumului o umbra, care cred c-o sa se dea la o parte cind ne-om apropia.
Nu se dadea insa deloc la o parte, dar nu m-am mirat, pentru ca noaptea umbrele nu se dau la o parte, sint copaci sau butuci care se prefac in umbre si asteapta sa fie visati de noi.
Umbra asta spre care ne indreptam, el calare, eu pe jos, peste zi fusese insa un om, ca prea semana a cineva care tine palaria pe ochi si nu-ti raspunde cind ii dai buna seara. Mi s-a parut ca, dupa ce am trecut noi, umbra a sarit santul drumului si a intrat intr-o curte. Fratele meu a frinat tare, s-a oprit si s-a uitat in urma.
— Du-te si te uita unde a intrat ala, ca mie nu-mi miroase a bine.
Mirosea a mere putrede de la un siloz si i-am dat dreptate in sinea mea. Imi soptise totul la ureche si, fiindca-mi soptise, nu auzisem nimic, asa ca nu m-am dus dupa ala si nici n-aveam vreo graba, ca umbrele astea care sar santul si nu dau buna seara sint periculoase.
— Du-te, n-auzi ca-ti iau clama si te intorci acasa pe jos? a zis, dar nici acum n-am auzit.
Ca atunci cind n-auzi ceva trebuie sa n-auzi tot.
— Esti un prost!
— Ba tu!
Puteam sa ne certam linistiti, ca seara si-asa ne-o stricaseram. Nu ma durea prea tare de ala, cit ma durea ca nu ne vazuse nimeni pe bicicleta, cu praful stirnit in urma, ca niste masini adevarate. Pe la noi trec destul de multe; anul asta au trecut cinci. Era si timpul cam rece pentru pijamale, asa ca am intors si am plecat spre casa. Mergeam numai invers, adica numai el pe bicicleta. Era o liniste, as zice de mormint, dar mi-era frica, se auzea cum primul greier al anului astuia taia noaptea cu ferastraul si m-am gindit iar ca sintem doi evadati care cauta in noapte o inima buna sa-i gazduiasca. Ma patrunsese deja frigul inchisorii, cind am vazut iar o umbra in mijlocul drumului. Stiam ca n-o sa se miste si n-o sa ne raspunda la buna seara. Ne-am apropiat incet de ea. Greierul tacuse. Am zis buna seara. Nu ne-a raspuns, dar eu ii simteam parca un fel de rasuflare grea si am mai zis o data buna seara. Mi-era destul de frica si pijamalele se umezisera pe noi, pline de roua, care nici nu stiam ca e asa de rece, desi se foloseste atit de des in poeziile despre primavara. Mi-era frica si ma gindeam ca ala ne-o fi iesit iar in cale si de data asta nu mai scapam doar cu o saritura peste sant. Am stat citva timp asa, se umezisera chiar si etichetele pijamalelor, greierul incepuse iar sa taie noaptea si, incet, umbra s-a miscat spre noi si mi-a trecut dinte prin dinte de frica.
De-asta imi cade mie un dinte in fiecare saptamina…
In momente din astea, imi dau seama ca, de fapt, curajul e doar o frica mai mare si nimeni nu poate fi curajos inainte de a fi fost fricos. Mi-am amintit ca moartea, ca si iubita, trebuie privita in fata si am deschis ochii. Bine am facut, ca umbra aceea era mare si calda si lingea mina fratelui meu. Era doar o umbra de vaca uitata pe drum. Fratele meu ridea. Am vrut sa rid si eu, sau macar sa spun ceva, ca de exemplu: „Eu am vazut de la inceput ca e doar o vaca“ sau „Ce, te-ai speriat?“, dar nu-mi puteam scoate dintii unul din altul. Si frigul ma stringea, asa ca am luat-o inainte pe drum. Ma latrau ciinii si ma simteam mai evadat ca oricind. In situatii din astea chiar imi vine sa-mi pling de mila, dar acum n-am mai avut timp, ca-n fata mea, pe drum, rasarise alta umbra. Era sa ma arunc in santul drumului, cu bicicleta cu tot, si n-ar fi fost nici o problema, fiindca tocmai il curatasem cu scoala, intr-o duminica de munca voluntara, asa ca era tocmai bun. Chiar m-as fi aruncat daca n-ar fi ris fratele meu si nu mi-as fi amintit de umbra vacii uitate. Am ris si eu si am intins mina spre vaca sa mi-o linga.
Nici nu stiu cum sa povestesc mai departe si mai bine n-as povesti, ca si-acum mi se face rau cind imi amintesc ca umbra aceea era a militianului nostru si eu ii intindeam mina sa mi-o linga. Am uitat sa spun ca cel mai tare pe lume ma tem de militieni si de oamenii cu ochelari, care oricind pot fi doctori si imediat iti fac injectie. Doctorul nostru e felcer, mi-a facut doar o injectie in mina, care s-a vindecat abia peste doua saptamini, si asta numai dupa ce mi-a stors mama puroiul. Are un nume de claxon, Titi, si niste degete lungi ca niste seringi.
Sa ma intorc insa la tovarasul militian, ca-n fata dinsului stam noaptea in pijama si-i intindeam mina sa mi-o linga. Nici nu puteam sa-i spun: am crezut ca e o vaca, pentru ca aveam dintii lipiti inca de la spaima cealalta si nu mi se dezlipesc decit cind mi se rupe unul.
Ne adunaseram amindoi linga bicicleta si cred ca se putea inota in roua de pe pijamalele noastre.
Militianul se uita la noi asa fel ca, dac-as fi stiut ceva, i-as fi spus tot. Cizmele ii scirtiiau de roua. Cautam in minte un detinut mai cunoscut, sa-mi pot aduce aminte cum au ei dungile de la pijamale, verticale sau orizontale, ca noi sa avem invers si sa scapam.
Dar dinsul tocmai intindea mina spre noi si m-am gindit, ca un prost ce sint, ca e o tanti si trebuie s-o pup. Noroc ca fratele meu m-a apucat de mina.
— Cit fac trei ori trei? ne-a intrebat dumnealui, brusc.
De fapt, pe mine ma intreba, ma mai intrebase acelasi lucru intr-o zi cind ma prinsese cumparind piine de la magazin. Nici atunci nu stiusem si nici nu luasem restul, de frica. Si ma gindesc ca, daca i-as marturisi ca trei ori trei fac noua, tot nu m-ar crede, pentru ca meseria dumnealui e sa nu creada pe nimeni, sa nu te creada nici cind ii dai buna ziua.
Fratele meu a mormait ceva si l-am ocolit incet, ca-n „Baba oarba la plimbare“. Cind am trecut de dinsul, Sandu i-a dat buna seara, desi era clar ca nu ne credea. Noroc ca am vorbit respectuos cu dinsul, altfel nu scapam asa usor.
Mergeam pe linga garduri, ca si cum toti oamenii din sat ar fi iesit la poarta sa ne vada in pijamale. Si poate chiar asa era, c-am auzit doi dintre ei vorbind.
— A plecat, ma, Nita? zicea un glas care mi-era cunoscut.
Sandu m-apucase de gura, de parca eu m-as fi grabit sa intru in vorba. Nu ne miscam.
— Da, domnu’.
Al doilea glas n-avea nici patru clase.
— Ce-o fi cautat, ma, o fi simtit ceva?
— N-avea cum sa simta, ca doar…
— Ne vedem miine la Hodaie.
Pina acasa nu ne-am mai urcat nici unul pe bicicleta. Gugiuman ne astepta. Fratele meu a spus ca trebuie sa-l dresam si a rupt eticheta pijamalei. A rupt-o si pe a mea, ca el face colectie de etichete.
Am pus un scaun la un metru de pat, m-am suit pe el si de acolo drept sub patura, ca sa nu trezesc omuletii in alb de sub pat. Ne-am pus miinile sub cap, fiecare sub al lui. Cind sa adormim, am vrut sa-i spun ca glasul acela care-l intilnea pe celalalt la Hodaie mi-era cunoscut, dar dintii mei nu se despartisera inca si cred ca nu se intelegea nimic.
— Lasa, imi spui miine, ca nu-ti pleaca gura nicaieri, a dat fratele meu din mina care nu era sub cap.
Asa dormim noi cind vrem sa semanam cu unchiul Ion. Orice copil e obligatoriu sa semene cu cineva, ori cu parintii, ori cu neamurile. Si daca izbutesti sa nu semeni, tot se gaseste cineva sa-si aduca aminte ca uite asa de incet minca unchiul cutare, care a murit in primul razboi. De aceea, noi am preferat sa semanam cu cine vrem. Adica eu mi-am propus sa seman la intrat pe usa si la mers cu miinile la spate cu tata, la picioarele aduse inauntru cu mama si la dormit cu unchiul Ion.
Ne-am culcat, dar nu linistiti.
AUTORUL
Mircea Diaconu (n. 24 decembrie 1949) este actor, politician, scriitor si profesor la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „Ion Luca Caragiale“ din Bucuresti. A fost directorul Teatrului „Nottara“ pina in 2011. A jucat atit in piese de teatru pe scenele nationale, cit si in productii cinematografice celebre, precum De ce trag clopotele, Mitica?, Buletin de Bucuresti, Asfalt Tango, Cum mi-am petrecut sfirsitul lumii, Legaturi bolnavicioase sau Filantropica. A mai publicat: Sugubina (1977), Scaunul de pinza al actorului (1985) si In Bucurestii de odinioara cu Mircea Diaconu (1998).
CARTEA
Vazuta prin ochii unui copil, viata pare mai frumoasa. Iar daca pustiul care locuieste intr-un sat din perioada obsedantului deceniu devine naratorul-personaj al unui roman, tragismul epocii este anulat de situatiile comice create de naivitatea perspectivei acestuia. Fiorul primei iubiri pentru o fetita din vecini infloreste intre castele imaginare si aventuri in natura, locul in care traieste este un colt de paradis, iar lucruri marunte, precum o pijama noua, pantalonii largi „de oameni mari” sau bomboanele fondante, sint cele mai mari bucurii ale vietii. Totul se schimba insa cind tatalui i se insceneaza o infractiune, iar baietelul, fratele mai mare si mama lor devin persoane indezirabile. Ceea ce nu-l impiedica pe protagonist sa dea dovada de un curaj si un spirit de sacrificiu care ar face cinste si unui adult. Un roman cu unchi si matusi, cu bunici si vecini – unii ingeri protectori, altii demoni cu chip uman –, in care un suflet inocent ne arata ca binele din oameni poate invinge si in cele mai intunecate vremuri.
Galerie foto
