Ca fost jurnalist activ, sint mindru ca pot sa cunosc o buna parte din elita mass-media. Ma simt mai bine ca pot sa-i citesc, ca mi se da posibilitatea sa-i aud sau ca am cum sa-i vad. In carne si oase, in texte si semne, in pixeli si sincroane. Unii sint vizibili si vocali, altii isi poarta discretia ca pe o boala, chiar si atunci cind ar trebui sa iasa in fata. Unii sint supraexpusi, altii „vorbesc“ prin intermediari. Profesional, ii uneste un singur lucru: valoarea. Da, valoarea, acea chestie abstracta pe care o dobindesti greu si pe care o poti masura intr-un singur fel, ca in stiintele exacte: printr-o constanta. Constanta sau numitorul comun care uneste toate productiile unui jurnalist de elita este ineditul. Este poza pe care respectivul stie s-o faca realitatii din care se compune, pe care se straduieste sa o inteleaga atunci cind dinsa se deformeaza si are habar sa o recompuna. Pina azi, 14 noiembrie, cu Adelin Petrisor am vorbit o singura data. Mi-a ajuns! Mi-a ajuns o singura intilnire tête-a-tête ca sa-mi dau seama ca intre omul din spatele camerei si cel din spatele ochelarilor rotunzi nu este absolut nici un fel de diferenta. Am vaga banuiala ca oftalmologul lui imi va da dreptate. Probabil si el se uita la stiri: l-a vazut pe Adelin si la Antene si la Realitatea si la TVR. I-a urmarit transmisiile din Irak, Egipt, Liban, Afghanistan, Coreea de Nord. Si, probabil, doctorul sau de ochi a fost cit se poate de contrariat: are o vedere al naibii de buna! Contrariati au fost, probabil, si tovarasii din Coreea de Nord, care, banuiesc – sau, cel putin, asa imi place sa cred –, au avut surpriza sa afle ca inteligenta asezata confortabil in scris si in imagini poate fi la fel de daunatoare ca rachetele americane. Banuiesc ca asta este motivul din cauza caruia nici foarte „amabilul“ ambasador nord-coreean, cel care ii acordase viza de intrare in lagarul „democratic“, nu i-a mai dat vreun semn de viata dupa ce a vazut reportajul de pe TVR, rezultat al intilnirii dintre un jurnalist bun si un regim idiot. Pe timpuri, parintii mei si ai lui Adelin ascultau Europa Libera. Pe atunci, copii fiind, nu aveam Facebook, Yahoo Messenger, Skype si alte unelte imperialiste de comunicare instantanee. Pe atunci, Buzaul era la o distanta de caruta sau de bou-vagon de Iasi, iar Bucurestiul era locul in care exista un singur furnizor de Internet. El nu se numea RDS, Romtelecom sau UPC. Se numea Ceausescu, var drept in dementa cu familia Kim, ale carei „roade“ Adelin Petrisor a reusit sa le filmeze cu ochii propriei sale experiente si inteligente.
Cred ca v-ati dat seama ca nu este nici o urma de nostalgie in amintirile astea. Singura nostalgie pe care o poate avea astazi un fost jurnalist este aceea ca sint tot mai putini „petrisori“ in Romania. Au ramas foarte putini oameni, care inteleg ca nu poti ajunge citit, urmarit, admirat pentru ceea ce faci, daca nu fac un lucru elementar: sa stie tot timpul ca umbra sta in spatele lor si se confunda cu audienta. Iar peste asta nu poti sa sari.