Si asa se face ca o lume urita, restrictiva si injusta pina in strafunduri capata in memoria celor de azi tonuri feerice, de paradis copilaresc, devenind acea Epoca de Aur in care acum treizeci de ani nu credea decit, poate, raposatul Ceausescu. E drept, si cu un pic de ajutor propagandistic din partea stingistilor de noua generatie, care vor sa se sincronizeze astfel, la fel ca intotdeauna, cu tendintele modei pariziene.
Cum se naste mitul Epocii de Aur? In cel mai simplu mod: realitatea e prezentata deformat sau fragmentar, contururile se estompeaza, particularul devine general si invers, conform dorintelor, caci emotiile sint mai puternice decit ratiunea. Asa incep sa se propage diverse locuri comune, clisee si imagini inghitite pe nemestecate, ce cladesc incet-incet nostalgia dupa o Romanie comunista imaginara.
Asa cum e si normal intr-o perioada de criza economica, unul dintre cele mai raspindite si mai seducatoare clisee este acela al locului de munca asigurat pentru fiecare cetatean al Romaniei comuniste. Legenda spune ca, spre deosebire de guvernele de dupa 1989, comunistii asigurau fiecarui cetatean un loc de munca si un salariu decent.
Cliseul acesta are succes pentru ca – trebuie s-o recunosc – enunta un adevar. Dar, ca orice adevar
comunist, e unul partial si deformat. „In comunism toata lumea avea un loc de munca.“ Ideea suna bine si nu poate fi contrazisa in esenta ei. Diavolul se ascunde insa in detalii, iar detaliile sint ignorate sau trecute sub tacere. De altfel, corect ar fi sa spunem ca in comunism toata lumea era obligata sa aiba un loc de munca. Cei care aveau virsta potrivita pentru a munci si incercau sa scape de angajare aveau un nume nu foarte simpatic: paraziti sociali. Erau considerati infractori si in mod normal erau amendati sau condamnati la inchisoare – sau la munca fizica grea.
Chiar si asa, daca o judecam din perspectiva actuala, ideea ca statul comunist asigura locuri de munca pentru toti romanii pare seducatoare. Doar ca statul nu asigura slujbe, ci le impunea. Cei care n-au trait in epoca respectiva si nu sint atenti la nuantele ascunse in enunturile prea transante ar putea crede ca, de exemplu, un absolvent de Stiinte Economice se ducea la Bucuresti, dadea un interviu la o firma de stat (ca altele nici nu existau), iar daca nu obtinea postul, incerca la o alta firma – la una care ii convenea – si pina la urma tot isi gasea un loc undeva, fiindca statul asigura slujbe pentru toata lumea, nu? N-avea de ce sa-si faca griji: undeva in Bucuresti trebuia sa fie un post si pentru el, cum exista pentru orice alt cetatean al Romaniei socialiste.
Atunci cind cineva invoca bogatia de locuri de munca din acea epoca, uita sa spuna ca nu se punea problema sa iti alegi slujba pe care ti-o doresti si cu atit mai putin in locul pe care ti-l doresti. Absolventul de Stiinte Economice (sau orice alt absolvent de facultate) nu se putea duce la nici un interviu si la nici un fel de firma. Isi lua asa-numita repartitie oficiala, prin care i se atribuia un loc de munca undeva in tara – ceea ce inseamna oriunde in tara – si se ducea in mod obligatoriu acolo. La fel faceau profesorii, medicii, inginerii: mergeau fara cricnire acolo unde ii repartiza statul, fiindca nu aveau nici o alta optiune. Sigur ca fiecare visa sa ajunga la Bucuresti, Timisoara, Iasi sau intr-un alt oras mare, dar asta nu se prea intimpla: astfel de posturi erau foarte rare, iar bataia pentru ele era mai mare decit pentru un post de director de banca din ziua de azi. Asa ca tinerii absolventi ajungeau economisti la C.A.P. Pasunestii-Poieni ori la Pircioneasa, profesori in Catunestii Mici sau medici la dispensarul din Rasturnati (trei sute de case, drum neasfaltat, la o suta de kilometri de primul orasel din zona). Adesea faceau naveta intre casa si locul de munca, se trezeau la cinci dimineata si ajungeau acasa pe la sapte-opt seara. Una din dorintele lor cele mai aprinse din momentul repartitiei era sintetizata in sintagma „un loc cu gara“. Si, nu stiu de ce, dar tare ma indoiesc ca nostalgicii de azi s-ar multumi cu atit.