Tinarul critic isi va incepe ultimul alineat al acestei Teme cu o formulare paradoxala, tipic calinesciana. Incheierea trimite insa catre Lovinescu: „Idealul pentru cronicar este, in cele din urma, anonimatul. Nu vreau sa spun ca el nu trebuie sa aiba personalitate. Dimpotriva, fara personalitate puternica, un cronicar ajunge sa fie dominat de carti, cind el e chemat tocmai ca sa le domine. Vreau sa spun ca, prin constanta si tact, cronicarul devine cu timpul o obisnuinta pentru cititori, iar verdictele lui se fac asteptate. Se fac asteptate, pur si simplu; cu ce sentimente, n-are importanta. Un bun cronicar trebuie sa nu mai fie o persoana, ci o nelipsita prezenta, un magistrat anonim. Cind o revista literara se identifica astfel cu cronicarul ei, inseamna ca putem avea incredere intr-o judecata dreapta si neinfluentata de factori exteriori“.
Primul lucru care frapeaza in frazele de mai sus e nu atit indrazneala cronicarului (era de asteptat ca un tinar critic sa aiba un alt ton decit cel, mai intelept, al unuia virstnic), cit forta lui de anticipare. La data scrierii acestor rinduri, Manolescu avea in spate sase ani de cronica literara, pe care o tinea, e drept, in cea mai buna revista a momentului („Contemporanul“ lui George Ivascu), dar nu de mai multa vreme. Or, tinarul cronicar vorbeste aici in virtutea unei experiente pe care abia evolutia sa ulterioara o va face posibila. La 29 de ani si cu sase ani de cronica, el se exprima cu greutatea cronicarului cincuagenar care, in 1992, va numara treizeci.
Al doilea element surprinzator e, pentru mine, chiar tabloul zugravit in culori destul de sumbre de catre un cronicar de obicei optimist si increzator in puterile criticii. Il descoperim tratat cu mefienta ori ostilitate publica, si inca intr-un regim „permanent“. „Toata lumea“ e iritata de el si numai citiva ii „intrevad“ onestitatea. E uneori temut, dar iubit, „niciodata“. El are fericirea de a impune o carte, dar aceasta fericire vine rar, o data pe an.
Sintem totusi in 1968! Adica in perioada in care „modelele“ realismului socialist se vedeau inlocuite de o pleiada de tineri scriitori (poeti, prozatori, dramaturgi) ce aveau sa schimbe fata literaturii romane postbelice. Era, atunci, momentul de virf al liberalizarii regimului; momentul in care autori din toate generatiile (unii dintre ei, fosti detinuti politici) se intilneau cu o critica extrem de receptiva si cu un public aproape avid de literatura adevarata. De unde atunci frecventa atit de redusa a impunerii, de catre cronicarul nostru, a unor carti de autori romani contemporani? Si in ce masura ii putem face credit lui Nicolae Manolescu pentru aceasta afirmatie, de vreme ce cunoastem, azi, multitudinea descoperirilor sale din epoca respectiva?
Singurul raspuns plauzibil este ca autorul textului din 1968 dizolva, in el, contextul pentru a se ridica la o treapta de generalitate si „idealitate“ profesionala. Se explica, astfel, si definirile intelepte si non-biografice ale unui cronicar aflat nu de mult in exercitiul profesiei; si ignorarea faptului ca 1968 insemna cu totul altceva, pentru un critic al actualitatii literare romanesti, decit 1962. Manolescu cunostea prea bine, din interior, diferenta; insa Tema lui vrea sa faca un portret al Cronicarului generic, iar nu un autoportret.
Abia mai tirziu cele doua, portretul generic, ideal al Cronicarului si portretul lui Nicolae Manolescu vor cupla, in constiinta publica. Pentru aceasta, a fost nevoie de continuitate, de constanta – si e de observat ca ele se regasesc in schita portretistica a autorului. Adverbele devin, in retorica textului sau, mai importante decit verbele: „uneori“, „niciodata“. Determinarile temporale tind spre ciclicitate: („la un an o data“) ori spre un vector procesual („devine cu timpul“). Secventa-cheie nu mi se pare „magistrat anonim“, a la Perpessicius, ci exact cea care o preceda: „nelipsita prezenta“. Ea are ceva tautologic, si asta pentru ca Manolescu a simtit, aici, nevoia de a marca dublu ce i se parea mai important pentru oficiul de cronicar literar.
In orice „punct“ al contextului istoric macro (1963 sau 1968, 1971 sau 1989) si indiferent de virsta la care se afla Cronicarul – el asuma, dupa ce a devenit constient de sine, elementul determinant si conditia de baza a profesiunii sale. De aceea Nicolae Manolescu n-a ales exilul, ca alti critici „saizecisti“, optind pentru rezistenta.
Rezistenta rimeaza cu prezenta.