Daca as fi stiut cine e regizorul, un anume Alan Taylor (Hollywood-ul ruleaza o multime de necunoscuti), adica unul dintre regizorii serialului Urzeala tronurilor, as fi stiut la ce sa ma astept. Dar ma dusesem la avanpremiera de la sala IMAX din Cinema City Bucuresti cu oaresce relaxare. Thor (2011), pe care il regizase Kenneth Branagh (poate ca sa aiba o sursa de venit pe urmatorii cinci ani), nu era tocmai rau pentru ca fantasy-ul cladit pe mitologia nordica (Odin, Thor s.a.m.d.) se intersecta in permanenta cu planul real. Fantezia era mult mai credibila confruntata cu viata de zi cu zi, iar Thor era de multe ori simpatic si stupizel asa cum se baga el in seama cu ciocanul lui pneumatic si pletele nordice printre oamenii normali, multumiti cu existentele lor meschine.
De asta data te concentrezi din primele minute numai pe popcorn. In capul meu oricum ceva decupleaza automat la povesti despre lupta dintre Bine si Rau in care antagonisti cu masti hidoase vorbesc distorsionat intr-un dialect necunoscut despre cum trebuie recuperata nu stiu ce substanta (acum, Eterul!) pentru ca, intrati in posesia ei, sa distruga nu doar Pamintul, ci intregul cosmos. Creierul meu nu mai poate duce scenografii SF intunecate si recurente, spatii ca niste hale in care stau impachetati, pe pereti, soldatii care asteapta sa fie reactivati, si nici chiar supereroi care vorbesc din basi, cum face Chris Hemsworth, si care sint supervizati de mosi cu barba si plete dalbe (aici, Anthony Hopkins) care declama ca din Shakespeare. Rodat in Urzeala tronurilor, Alan Taylor uita Pamintul unde nu se intoarce decit atunci cind distrugerea Cosmosului devine iminenta. Cu un Chris Hemsworth mai rigid si mai constient de sine decit acum doi ani si cu o Natalie Portman mai frumoasa, dar si cu o afectare care vine probabil de la statutul de femeie maritata si cu copil din viata reala, love story-ul e ca si cum n-ar fi. In mintea scenaristului au trecut doi ani de cind astrofiziciana Jane Foster il asteapta pe Thor sa se intoarca. Pe Pamint e, altfel, plictiseala mare. Jane are aceeasi asistenta (Darcy Lewis) care face acum glume proaste si un curtezan (Chris O’Dowd) care se straduieste prea mult s-o seduca. Cu asa companie, si spectatorului ii vine sa-si ia cimpii, mai ales ca savantul Selvig (Stellan Skarsgard), o buna sursa de umor, e subestimat si bagat la nebuni mare parte din film. Nici pe Asgard nu e mai bine: Loki (Tom Hiddleston) a fost inchis pentru ca incearca sa-i ia tronul lui tata-sau, iar Thor se dedica luptelor din fisa postului, pentru ca seara, la petrecere, sa viseze cu privirea pierduta la paminteanca lui naravasa.
Daca vrei arta, mergi la teatru
Daca cineva ar fi vrut ca filmul sa iasa bine, ar fi mizat toate cartile pe conflictul dintre real si imaginar, mai ales pe umorul care poate iesi de aici, cu atit mai mult cu cit in curind urmeaza sa se produca „traditionalul“ eveniment cosmic al Convergentei, in care alinierea Celor Noua Lumi va face ca granitele dintre acestea sa devina permeabile. Ce subiect gras si ce putin e exploatat! O singura data scenaristilor le trece pe la nas ideea de a face astfel incit Thor si Jane, inaintind prin scenografia intunecata de pe Asgard, aproape sa dea cu piciorul intr-o cutie de suc, iar lui Jane sa-i sune mobilul (semn ca au intrat pe negindite in lumea noastra). Ce nebunie ar fi facut scenaristii serialului Arabela dintr-un asemenea subiect! Dar pe americani ii intereseaza sa foloseasca atit schema dramaturgica, dar si actorii ca pe niste vehicule. Pentru ce credeti ca da bani spectatorul daca nu pentru ultimul racnet in materie de CGI? Daca ar vrea arta, s-ar duce la teatru. Pina si Natalie Portman are replici mai putine, iar rostul acum e sa fie invadata de Eter pina la a zace epuizata jumatate din pagini. Atita efort de imaginatie a innebunit si echipa, astfel incit Hemsworth scapa in doua cadre consecutive cu doua zgirieturi diferite pe frunte – dar ce mai conteaza continuitatea?
Thor: Intunericul/ Thor: The Dark World, de Alan Taylor. Cu: Chris Hemsworth, Natalie Portman, Anthony Hopkins, Tom Hiddleston, René Russo, Stellan Skarsgard