Problema (?) este ca l-am citit cu aceeasi placere naturala si ne-maculata ideologic pe care am simtit-o citind Pasolini (fie Petrolio, fie Teorema, fie Ragazzi di vita) sau pe Jean Genet. Este complet nefiresc si, pina la urma, gresit sa citesti un roman pornind de la ideea ca e gay, calapod ce-ti va strunji lectura pentru ca, nu-i asa?, de cind se face literatura citim in functie de orientarile sexuale ale autorului/naratorului/personajelor… Este un tip de lectura la fel de timpit si de ignar precum cel aplicat Lolitei de majoritatea cititorilor. Notre Dame des Fleurs e un roman superb nu pentru ca naratorul e homosexual, ci pentru ca universul concentrationar ofera victimelor sale o singura cale de evadare: fictiunea. Fictiune supraincarcata erotic, bineinteles, dat fiind ca trebuie sa faciliteze si sa insoteasca masturbarea. La fel, in Falconer, romanul gay al lui Cheever, heroinomanul hetero se va indragosti nebuneste de un coleg de inchisoare. Ca sa ajung chiar la Moartea la Venetia, unde matusile literare moraliste banuiesc ca nu au nimic de comentat, pentru ca e vorba despre Thomas Mann.
Am facut acest mic excurs pentru ca discutiile care au insotit aparitia romanului au atins prea putin literatura lui Adrian Schiop, si s-au cantonat in zona atit de confortabila a paraliteraturii, acolo unde se pot deversa mult mai usor umorile pentru ca, nu-i asa?, cu totii avem o vina morala, iar romanul lui Schiop e imoral. Nu e imoral, e amoral, dupa mine. Mi-am impus, asadar, o lectura inocenta, adica fara a tine cont de celelalte doua romane ale autorului, ba chiar straduindu-ma sa uit cine e Adrian Schiop, ce face el si cu cine e prieten sau nu.
Un infern prin care plutesc suflete pierdute
Asadar, pe scurt, foarte scurt: Adrian e un inca tinar cercetator care-si face doctoratul „pe manele“, alcoolic (se imbata din patru beri, dupa care intra in zona), suferind de depresie acuta, bisexual inclinind insa puternic spre barbati, stalker de terasa, micut animal de prada refugiat intr-un teritoriu de o ambiguitate maxima, caruia ii deprinde codurile (am citit de atitea ori acest cuvint in legatura cu romanul de fata, incit mi se strepezesc dintii cind il scriu). Mizantrop, inadaptat la mediul monden-boem-intelectual al Centrului, graviteaza pe granita periferiei, intr-un Ferentari pe care-l simte ca pe o ultima ramasita a anilor ’90, anii in care fusese tinar, cind intregul Bucuresti era un Ferentari, o curte a miracolelor lipsita de falsa sofisticare a anilor pe care-i traim. In Ferentari e tolerat, testat, urmarit, clasat ca dubios din cauza unei destul de evidente orientari sexuale, dar si a unei situatii financiare superioare majoritatii, astfel incit ceea ce-i ramine este starea de pradator pasiv. Cam ca un paianjen, pina la un punct. Pinza lui fiind o terasa tipica anilor ’90, cum greu mai gasesti in Bucuresti, iar pentru descriere ii dau cuvintul prozatorului, pentru ca le zice mult mai bine decit mine: „Daca la Boieru iarna e pustiu cam tot timpul, pina si in week-end – aici e invers, cele doua incaperi sint la orice ora intesate de respiratii, ca-ntr-un grajd. Locul e plin si pentru ca saracimea poate sa bea bere la pet de doi litri; smecheria patronului e ca tine barul pe linga un magazin alimentar, I mean cumperi berea din alimentara, iesi afara in strada si din strada intri in curtea barului si abia de acolo in bar. Vara, lumea bea pe micuta terasa din curte – iarna, se infunda in magazia de scinduri din capat. Toamna asta au renovat magazia si au imbracat-o in rigips; prin noiembrie, ceva rude ale patronului au inceput sa biziie cu bormasinile – au adaugat ceva spoturi, un tavan fals, o imitatie de tejghea de bar etc., in fine, i-au dat un pic de clasa pentru saracii care-si mai fac botezurile si nuntile acolo“. De fapt, pasajul acesta e o mise-en-abyme a intregului roman, pentru ca una dintre temele lui este schimbarea aproape imperceptibila prin care trece Ferentariul, laolalta cu oamenii lui. Asa cum tavanul bombei e cosmetizat cu rigips si spoturi, tinerii Ferentariului incep sa migreze, vestimentar cel putin, spre Centru. Desi element alogen, naratorul Adi este un conservator, tocmai pentru ca vine din zona inspre care granita migreaza usor-usor. Iar felul in care simte el acest cartier-capsula, felul in care scriitorul reuseste sa-l descrie si, mai mult, sa-l explice/interpreteze da cu adevarat greutate acestui roman. S-ar putea sa fiu injurat, dar analizele de acest gen, aplicate cu acuitate unei lumi in transformare, le-am mai intilnit doar la prozatorii post-coloniali africani: Chinua Achebe, de exemplu, in O lume se destrama. Iar la noi doar la Radu Aldulescu. Si iarasi mi se pare ca o discutie mult mai fructuoasa ar fi fost cea asezata strict in plan literar, pentru ca asemanarea cu Aldulescu e una care merita analizata. Amindoi marginali, amindoi angajeaza personaje ale periferiei, amindoi au ureche extraordinara pentru oralitatea de suburbie, iar asemanarile nu se opresc aici. Vom vedea mai departe de ce.
Trecem la celalalt stilp de sustinere al romanului (nu, nici o aluzie la Orasul si stilpul:), si anume la Povestea din subtitlu. Meet Alberto: gras, bruta, smardoi (in aparenta), cea mai mare parte a vietii si-a petrecut-o la pirnaie, dependent de jocurile de noroc, respectiv pacanele. In prezent (cel al fictiunii), e un fel de sluga la varul sau interlop, peste cu vila care traieste din activitatile sexuale comercializate de sotie. In fine, Alberto e un tip zgomotos, fariseu pina la sfinti si-napoi, practica histrionismul destul de precar, dat fiind ca ingroasa exact acolo unde simte ca e vulnerabil (vezi prima intilnire dintre narator si Alberto: „Vino linga mine sa te pup, ii spunea tovarasului; chiar s-a aplecat peste masa si i-a tras un tocait zgomotos pe frunte, dupa care l-a imbratisat, of of of. Te iubesc, ma, esti fratele meu – si apoi, intorcindu-se spre mine, ce, barbatii nu poate sa se iubeasca? Esti fratele meu ma, de-aia spun ca te iubesc fraiere, ce, esti gay daca spui unui barbat ca-l iubesti? E prosti ba aia care cred asa, uite, eu in puscarie am futut bulangii, dar tot nu-s gay; am futut ca am fost smecher, ca daca nu eram smecher, mi-o luam in cur, vezi pumnul asta? Cu el am avut noroc – si si-a sarutat captivat pumnul“.) Panarama de cartier, e genul de tip care a incercat sa-si faca drum si sa supravietuiasca tocmai cu tipul asta de logos-armura, pornind gresit inca de la inceput. Astfel, a devenit imediat fetita in pirnaie, rol in care s-a incadrat perfect, mai ales ca-l suplimenta citeodata si cu cite-un show. Relatia dintre naratorul Adi si Alberto este dintr-un inceput dublu ambigua: daca, cel putin teoretic, cel care detine pozitia de forta este omul cu banii, adica Adi, Alberto detine un simt fantastic al depistarii fragilitatilor celuilalt: va juca la perfectie rolul Iubitorului, al celui care ofera caldura si protectie, in schimbul aceleiasi iubiri, altoite pe tulpina materiala. Din acest punct, adica de cind romanul devine cu adevarat unul gay, cu scene de sex etc., mie mi se pare ca poate fi eludata total sexualitatea. Pentru ca devine o poveste de dragoste. Cele doua personaje pot fi inlocuite cu oricare altele, de orice sex, de orice origine sociala, de orice rasa. Pentru ca ceea ce face Alberto nu e deloc departe de ceea ce-i face Odette lui Swann (btw, alt inadaptat, gravitind intre doua medii care se exclud). Este vorba despre eterna confruntare din Iubitor si Iubit, o relatie de putere care nu exclude sentimentele, placerea, lupta. Si, ceea ce face si deliciul acestui roman, un sentiment pregnant al sfirsitului care planeaza asupra intregii suflari romanesti. Romanul lui Schiop e o continua agonie, un infern prin care plutesc suflete pierdute, toate gravitind in jurul acestei perechi dezastruoase menite sa reziste atita timp cit vor exista bani, macar de tigari. Ce-i reuseste perfect lui Schiop este gradarea acestei alunecari spre sfirsit, pe care nu o grabeste si nici nu o incetineste. Pare atit de naturala, e atit de apasatoare si e strabatuta de insule de delicatete care tin, oricit de pornit ar fi Rogozanu pe coperta a 4-a, de o motaiala estetica de cea mai buna calitate: „Si ma gindeam melancolic ca se construise o intimidate acolo, intre noi; nu stiu daca putea fi numita dragoste, n-am termen de comparatie decit in carti sau filme – dar intimidate era cu siguranta si, in lipsa unui termen de comparatie ancorat in carnea vietii mele, imi era suficient“.
Un roman excelent, un prozator autentic
Schiop are darul portretizarii, dar si o ureche comparabila, in prezent, doar cu a lui Aldulescu. De fapt, cele doua, combinate intr-o simili-sinestezie, sustin stilistic acest roman, alcatuiesc carnea care se asaza perfect pe constructia aceea apocaliptica despre care vorbeam. Constructie apocaliptica pe care o regasim si la Aldulescu: personajele lui, dintre care imi vine in minte acum Robert Diavolul, isi parcurg viata ca pe un roller-coaster fara suisuri. Singurele zone de optimism sint cele ale intimitatii, ale calmului oferit de iluzia acesteia.
Ar mai fi multe de scris despre personajele secundare, multe dintre ele memorabile (unde naratorul isi dezlantuie satira, mai ales cind e vorba despre hipstereala de Centru), despre imbinarea naratiunii pure cu stilul stiintific, in fragmente extrase din respectiva teza de doctorat. Dar nu mai am spatiu. Un roman excelent, un prozator autentic.
Adrian Schiop, Soldatii. Poveste din Ferentari, colectia „Ego. Proza“, Editura Polirom, 2013
Galerie foto
