Ce ciudat, nu-i asa? Ce ciudat e locul in care oamenii pot fi capabili sa cinte impreuna un imn national, unde pot sa fraternizeze necunoscuti cu necunoscuti pentru a sustine aceeasi echipa! Stadionul e casa bintuita a multor natii: acolo se tes povesti despre eroii de pe gazon, care, fiindca omul are darul si harul de a complica lucrurile, se incilcesc cu crimele politice. De-a lungul istoriei, arenele au fost martori megalitici tacuti, care au retinut si executiile publice din sistemele totalitare, si meciurile de fotbal.
23 August e o data care ii provoaca un gol de aer oricarui om sanatos la cap de pe planeta Romania. Stadionul construit in Bucuresti si care a purtat numele asta nu a fost facut pentru competitii sportive. Nici acesta, nici majoritatea arenelor din tara noastra. Sportul a fost, timp de citeva decenii, anexa paranoicilor care au condus tara, de la Ana Pauker si Gheorghiu Dej, pina la Emil Bobu si Nicolae Ceausescu. Pista de atletism nu era facuta pentru atleti, ci pentru sclavii fortati de regim sa umble cu pancarte, in proba de 10.000 de metri pupancur. Gazonul nu era pentru fotbalisti sau rugbisti, ci pentru monstruoasele desfasurari de forte, panglici si cuvinte formate din litere; a, pardon, literele erau oameni; daca le taiai, curgea singe din ele, daca le loveai, se umflau si aveau „movee“; erau, cum se zice in lumea tiparului, „boldite“. C-asa-i la noi, in alfabetul latin!
„23 august“ a murit odata cu Romania lui Kim Ir Sen din Scornicesti. O vreme, arena a fost botezata „Lia Manoliu“. Purta numele unei sportive uriase a Romaniei, multipla medaliata mondiala si olimpica. Avea numele unui om care ajunsese in elita prin munca si prin valoare intrinseca. Apoi, pe osemintele vechiului stadion, s-a ridicat „National Arena“. Fara „t“, ca romgleza se strica la burta daca papa litera asta. Ma asteptam ca noul salas sportiv, pentru prima oara menit doar pentru asa ceva, sa ramina cu numele Liei Manoliu. In fond, era firesc sa se intimple asa. Cei care au gindit si regindit problema au ajuns, probabil, la concluzia ca numele marii atlete nu are aceeasi reverberatie cu „national“. E adevarat, „International arena“ sau „Olympics Arena“ erau mai greu de pronuntat. Dar sa le lasam vizionarilor posibilitatea sa-si rumege pacatele in tacere.
„Neisinal arina“, adica stadionul Romaniei, este o capodopera arhitecturala. Scheletul nu mai seamana deloc cu cel al vechii constructii comuniste. E un loc pentru voie buna, pasiuni si nervi consumati pentru sport. Minunat! La un lucru nu s-au gindit arhitectii: in Romania, stadioanele nu trebuie sa aiba tribuna oficiala si zona de interviuri; stadionul nu mai e ce a fost odata. De la oficiala, rinjesc astazi semet dintii detartrati ai noilor imperatori. Domnul Victor Ponta are un scrisnet de zimbet care imi aduce aminte de despotii romani din filmul Salo. Intr-un sir nesfirsit de reclame la pasta de dinti, domnii Zgonea, Dragnea si Constantin (presedinte PC) fac cit un neon de mare putere. O arata de la „oficiala“, o fac si cind, slugarnic, reporterita de la Antena le pune intrebari. Cine e Lia Manoliu? Cine e Valeriu Zgonea, asta-i intrebarea!
La Atena se intimplase cam acelasi lucru. Fara Antene, dar cu RTV in rolul lingaului. Grecii, popor prevazator, au deasupra cetatii lor Acropole. Au construit edificiul cu gindul la zeii din ceruri. Noi le facem pentru sobolanii din subteran. Da, cei care stiu sa zimbeasca si sa confunde marketingul cu politica si cu buna-cuviinta. In fond, de sub stadionul nostru ies, din cind in cind, zombies. Dedesubt se afla morga „23 August“. Deasupra, traim in Necropole. Hélas!