Primul tine de calitatea tehnica a inregistrarilor, facute la Intermediapost Studios, girate de co-producatorul Mike „Metal“ Goldberg, si masterizate la Sterling Sound de incomparabilul Greg Calbi. Nu-i nevoie sa scotocesti prea mult prin maruntaiele si detaliile pieselor ca sa-ti dai seama ca meseriasii au folosit citeva trucuri uzuale in studiouri pentru obtinerea sunetului adecvat. Insa nici n-are vreo importanta ca sint introduse smecherii pe care ascultatorul nu le sesizeaza, ca sa-i fie cistigata atentia. La urma urmelor, un disc e facut sa genereze placere, nu revelatii gnoseologice, iar daca artistul intrebuinteaza arsenalul din dotare ca sa ofere satisfactie celui ce cumpara opera, cui ii pasa? Stiu, asta seamana a justificare pentru derapajul comercial. Nu m-am senilizat intr-atit, incit sa elogiez pompele portative numite fabrici de hituri. Slava Domnului, rock-and-roll-ul are destui oameni talentati si onesti, care doresc sa-si exprime bucuria de-a trai si s-o impartaseasca prietenilor. Chiar si pe Facebook!
De Facebook se leaga al doilea lucru care mi-a sensibilizat optica. Leslie West are cont si este activ pe reteaua de socializare, postind aproape zilnic. Presupun ca el insusi o face, nu vreun secretar. N-ar trebui, poate, sa reamintesc faptul ca omului i-a fost amputat piciorul drept si este dotat cu o proteza ce-i da aspectul unui robot din filmele lui George Lucas. Dar tocmai acest amanunt obliga la recunoasterea lectiei de viata pe care West o propune, fara sa aiba nici intentia, nici aerul victimei moralizatoare, genul: „Vedeti, eu, care am umblat si-am patit, totusi mai pot, mai fac, mai dreg…“. Leslie beneficiaza de grija unei femei care il intelege si-l ajuta la compozitii. Aici merita precizat ca unele piese, la care Jenifer West e co-autoare, au fost compuse in dialog purtat prin intermediul tabletelor PC conectate la internet. Cei doi si-au stabilit habitatul de lucru unde le-a venit bine, fara sa fie nevoiti sa se suporte in aceeasi incapere. Nu-i conditia ideala pentru obtinerea capodoperelor muzicale rock, dar cine pretinde asa ceva?
Dedicat prietenilor morti Alvin Lee, Hugh McCraken si Ava Hecht, discul se numeste Still Climbing, si e aparut sub sigla ProVogue, diviziune a grupului Mascot Label. Contine 11 piese, si nu trece de 45 de minute, in buna traditie a LP-urilor rock de odinioara. Participa ca invitati: Johnny Winter, cu o portie tipica de slide-guitar in piesa Busted Disgusted or Dead; Dee Snider (da, vocalistul de la Twisted Sister!), in Feeling Good; Marc Tremonti (Alter Bridge), un solo de chitara pe Dyin’ Since the Day I Was Born; Jonny Lang, chitara secunda in toata binecunoscuta si mult cintata When A Man Loves A Woman; si-n fine, Dylan Rose, chitara in penultima piesa, Don’t Ever Let Me Go. Ceilalti muzicieni sint: Mike „Metal“ Goldberg, tobe; Rev Jones, bas, care beneficiaza de favoarea ultimei bucati, Rev Jones Time, subintitulata Over the Rainbow, admirabil solo de bas electric. Nu l-am uitat pe David „Squigg“ Biglin, ale carui degete apasa cu simtire cind pe clapele mirabilei orgi B-3, cind pe-ale pianului acustic…
In chip deliberat, titlul trimite la celebrul Climbing! din 1970, recent re-editat de firma Yellow/
SPV, sub licenta Sony. Trimiterea nu subliniaza nimic. Discul vechi, inregistrat in clasica distributie Mountain, cu West, Felix Papalardi, Steve Knight & Corky Laing, trezeste spiritul rockului robust si sincer, intrupat cu entuziasm tineresc de generatia ’60, care a schimbat lumea. Fiind o reproducere nealterata a matritei originale, sunetul nu beneficiaza de remasterizare. Dinamica dezamageste, comparata cu materialul nou.
Dar muzica e la fel de buna.