La sala Studio a Teatrului timisorean de limba maghiara, pe care cei doi buni vecini o impart, un spatiu minuscul, cu nu mai mult de 80 de locuri, regizorul budapestan Koltai M. Gabor a ales sa spuna povestea scrisa de Elzbieta Chowaniec, piesa reprezentind debutul jurnalistei poloneze de film. Textul relateaza, cu mijloacele teatrului, biografiile a patru femei, patru generatii ale aceleiasi familii, pe care istoria cea mare, a Europei si a Poloniei, dar si istoria cea mica, a propriei familii, le afecteaza major. Bunica, mama, nepoata si stranepoata devin, prin destine, esantioane individuale ale trecutului recent, depunind marturie prin propriile vieti despre cum te poate afecta, ca om, „bagajul“ cu care te pricopseste macroistoria. Ca stil, autoarea combina storytelling-ul cu suite de scurte actiuni teatrale, conferind din scriitura intimismul potrivit unei povesti de familie. Textul are ritm, are ruperi de evolutie care il tin interesant pina la final, iar personajele sint croite dintr-un aluat dramaturgic care le da individualitate, consistenta si le face credibile.
Regizorul, acuma ca stau bine si ma gindesc, singurul barbat din echipa de realizatori, pare mai degraba o prezenta discreta artistic, insa e doar o parere, pentru ca structura spectacolului, fluiditatea lui vin din mina sigura cu care Koltai M. Gabor a lucrat pe toate palierele presupuse de munca regizorala.
Actrite minunate si un decor pe masura
Actritele Andrea Tokai, Emilia M. Borbely, Rita Lorincz si Monika Tare sint minunate! Fiecare dintre ele reuseste sa treaca cu un firesc impecabil de la postura de copil care nu prea intelege lumea celor mari, nici ce i se intimpla la nivel personal sub influenta cel mai adesea nemiloasa a evenimentelor din mediul social, adult. Fiecare are un destin marcat de destinul mamei/bunicii, pentru ca intram in viata matura cu amprenta propriei familii. Care uneori e stimulativa, alteori insa e traumatizanta, mai ales atunci cind trebuie sa te descurci, cum stii, cum poti, in conditii vitrege. Iar in vietile lor indepartate de perfectiune exista si alcool, si minciuna, si amagire. Pe Andreea Tokai am apreciat-o dintotdeauna pentru calitatile exceptionale, pentru charisma cu care isi livreaza personajul publicului. Si acum a reusit la fel, in „Prima femeie“, completind prin adaugire pina la finalul spectacolului, secventa cu secventa, constructia personajului Fetita/Mama/Bunica/Strabunica, pastrindu-l astfel interesant pina la sfirsit. Pe celelalte, Emilia M. Borbely, Rita Lorincz si Monika Tar, le-am descoperit acum. Cu sau fara infatisarea de copil, fiecare si-a slefuit interpretarea, ajustind gesturile, posturile, mimica, vorbirea, astfel incit trecerile de la infantil la maturitate sa fie perfect convingatoare.
Decorul Iulianei Vilsan a fost, ca intotdeauna, o parte importanta estetic a mizanscenei. Utilizind, in prima parte, o perspectiva frontala, amenajarea scenografica dezvaluie ulterior si perspectiva pe adincime, oferind jocului actritelor si privirii spectatorilor noi miniperimetre, scotind la iveala cotloane scenice cu multa inventivitate. Utilizarea parcimonioasa a „scenei“, in sensul amenajarii ei in formula de dispozitiv care ajuta, sugereaza si evolueaza odata cu actiunea dramatica si cu personajele, face din scenografia Iulianei Vilsan un element important al spectacolului. Din start, scena e compartimentata ca interior/exterior, pentru a indica ambivalenta lumii: orasul e rezumat, in partea din fata, pe o suprafata relativ mica, la citeva cladiri reduse la scara „de jucarie“, prin figuri geometrice indicind corpul cladirilor si acoperisurile. Elementul-jucarie e de fapt un motiv reiterat al montarii, ca element de constrast pentru contradictia dintre realitatea severa careia cele patru femei trebuie sa ii faca fata si fragilitatea sufletelor lor. Dulapuri pline cu papusi de diverse marimi, un mic bol-acvariu plasat la plafon si evidentiat prin ecleraj la momentul oportun pentru dezvaluirea unei noi biografii, elemente vintage care marturisesc despre anii trecuti (de tipul tablou sepia cu mirele si mireasa casei, mileuri, masini de cusut) completeaza formula pe care Iuliana Vilsan a gasit-o pentru amenajarea scenografica. Sa nu uitam plafonul, pentru ca inaltimea nu i-a scapat nici acum din atentie, e aratat doar spre final, iluminat de deasupra. Chiar daca unele solutii iti amintesc, cu placere, de colaborarile anterioare cu Radu Afrim, meritul incontestabil al Iulianei Vilsan este ca a imaginat rezolvari ingenioase, utile spectacolului, de animare si metamorfozare a unui spatiu mic, atribuindu-i, prin mobilare scenografica si edificare pe toate dimensiunile, potentialitati cu valoare de sugestie.
Evident, nu intimplator, Elzbieta Chowaniec si-a intitulat piesa preluind numele unei flori atragatoare, albe, cu parfum. Personajele autoarei poloneze si ale spectacolului timisorean sint asemenea gardeniilor, frumoase, dar fragile, si iti lasa semne puternice in memoria afectiva de spectator.
Galerie foto
