„In scrisoarea lui Toma Pavel exista o foarte convingatoare explicare a «dezamagirii» celor veniti din Est; si ce spunea el despre «sunetul mat» al adevarului in Occident e foarte interesant si mi-a placut, desi suna ca o «lectie» moralizatoare la adresa orgoliului meu exhibitionist. Dar are dreptate, trebuie o baie de umilinta pentru a cistiga acea modestie calma, care e un semn nu numai al echilibrului psihic dar si al valorii tale umane. Si pe urma curajul de a spune cuvintele asa-zise mari, pe care nu-l avem nici Nemoianu nici eu; iar eu, intr-un fel, sint mai rau, mai exhibitionist decit Nemo“. La citeva luni, pe 13/14 martie 1971, „exhibitionistul“ Tepeneag, dupa o noapte intreaga de discutii cu Matei Calinescu si Ovidiu Cotrus, trage in plamini aerul tare al adevarului, atunci cind este rostit in lagarul socialist: „Matei, glumind, mi-a propus sa scriu o carte – J’ai choisi la dictature si abia pe urma sa ma intorc. La urma urmei nu e o idee de dispretuit. In 1968, cind am plecat ca din pusca din Franta, plin de elan revolutionar, cam asta era ideea principala pe care o fluturam ca pe o batista la despartire. Acolo, in tarile din Est, simti cu adevarat ca traiesti, pentru ca acolo fiecare gest al unui individ are o mai mare pondere decit aici, unde exista libertate, o libertate supravegheata, in care gestul individului pur si simplu se dizolva“.
Sub aceste formulari aparent paradoxale sta un… adevar incontestabil; si verificabil prin experienta personala si comunitara. O dictatura pune monopol pe Adevar, autolegitimindu-se ca unic detinator al acestuia. Orice indepartare de la linia prestabilita este sanctionata. Istoria se vede rescrisa: trecutul devine mai imprevizibil decit viitorul, intrucit el este continuu distorsionat in functie de comandamentele Partidului unic. Adevarul – ca sa revenim la el – e impus de sus in jos, fara obligatia de a mai intersecta realul. Realitatea insasi nu mai e vazuta decit din unghiul si in perspectiva Autoritatii sacrosancte care o controleaza.
De aceea, daca nu exista frica (dar cum sa nu existe frica intr-o dictatura? dictatura intretine si propaga frica), a lupta pentru adevar e ceva foarte spectaculos si rasunator. O fac putini, si (re)actiunea lor se vede imediat. Ei exprima ceea ce mai toti cred, in forul lor interior: un adevar social impiedicat sa se difuzeze in social, o valoare politica intr-un spatiu de cenzura ideologica, un reper civic intr-o lume inchisa in care s-a incercat extirparea civismului. Citi l-au sustinut pe un Radu Filipescu? Dar majoritatea a inteles adevarul actiunii sale, mutat si transformat din pasivul constiintei publice in activul unui demers individual.
Dar a lupta pentru adevar intr-o democratie ce mai poate sa insemne? Ceva cu mult mai putine riscuri si – exista o dreptate in toate… – cu un impact pe masura. Intr-o lume democratica exista mai multe adevaruri, care se confrunta si care, in plus, capata nuantele fiecarui context si ale fiecarui moment. Etatizarea si monopolizarea Adevarului odata distruse, iar fundamentul transcendent al acestuia fiind relativizat de o buna parte a intelectualitatii autohtone (in „lumea buna“ romaneasca, daca crezi in Dumnezeu, esti suspect de neinteligenta), totul se farimiteaza si pulverizeaza in mii de adevaruri mici, personalizate si subiectivate la maximum. Oameni onorabili spun azi una, miine alta fara sa aiba vreo tresarire atunci cind sustin, cu aceeasi convingere, lucruri diametral opuse. A fi consecvent denota naivitate, daca nu prostie omologata. A avea o suita si o logica in ceea ce faci pare bizar. Mai rau, daca te incapatinezi sa afirmi un adevar lesne verificabil, lasind nitel relativizarea si zeflemeaua deoparte, esti considerat excesiv si exhibitionist, ca altadata Tepeneag.
Nu mai are nici un chichirez sa spui ca albul e alb si ca negrul este negru. Oameni atit de diferiti intre ei, dar in a caror structura interioara adevarul este ceva cu greutate – de la H.-R. Patapievici la O. Nimigean si de la G. Liiceanu la C.T. Popescu – au, pe Dimbovita, reputatia unor insi dificili, blocati, fixisti, maniaci in convingerile lor pe care (formidabil, domnule!) nu si le schimba de la un sezon la altul.
Daca, democratie fiind, e pe alese, eu cam ca acesti oameni dificili si precum exhibitionistul Tepeneag vreau sa fiu. La atitia invirtiti, carieristi, oameni fara nici un Dumnezeu si insi fara cuvint, intelectuali fara criterii profesionale, amoebe si cameleoni ce iau forma si culoarea oricarei situatii, juni arivisti si virstnici speriati de umbra pensiei lor – merge si-un tinar incapatinat.
Am ajuns, in sfirsit, si noi intr-o democratie in care adevarul are un sunet mat, iar gestul solidar al unui om se dizolva? Las’ sa se dizolve…